Cand mintea este cartografiata

Tin minte perfect ceea ce mi se spunea cand intrebam ce trebuie sa fac ca sa am succes in viata. Nu am nevoie de mult, doar de 3 lucruri: planificare, planificare, planificare. Adica 3 in 1 cum s-ar zice. La propriu. Trebuie sa stii dinainte tot ce o sa faci, sa ai o harta a drumului in viata, pe care sa o respecti cu strictete. Si daca harta este copiata, si mai bine. La vremea aia singurele scopuri in viata pe care le aveam erau sa-mi iau licenta si apoi un job. Macar erau niste scopuri. Clare si tangibile ca revista Focus de la BBC care inca asteapta sa fie terminata. Uite asta ar fi un scop foarte tangibil la ora asta. Dupa ce termin de aberat pe aici sa intind mana si sa-mi amintesc unde am ramas. Perfect. Am un scop pe termen scurt. Il mai am de stabilit doar pe cel pe termen lung.

Dar din moment ce sunt o persoana foarte organizata eu, nu pot porni asa fara un plan. Da, un plan pentru plan. Suna redundant, dar adevarul e ca inainte sa incep sa-mi cartografiez viata, tre sa-mi cartografiez mintea. Mi se pare foarte amuzant termenul asta. Mindmap. Harta mintii. Organizarea ideilor, a conceptelor, a situatiilor, a invatamintelor, a vietilor trecute si viitoare. O sa fie distractiv, nu ma indoiesc de asta. Fiecare harta (pentru ca sunt mai multe) o sa aiba in centru un termen super-abstract si super-de baza. O sa incep cu segmentele in care te invata orice carte de self-help ca este impartita viata ta: prieteni, familie, job. Dar n-o sa pun si personal stuff aici pentru ca e ca si cum as vrea sa fac harta Romaniei si as ajunge sa fac harta Europei. O sa continui cu hobbyuri, dezvoltare personala, obligatii, excese si lipsuri. La sfarsit o sa las “the heavy stuff”: credinta (daca aflu ca apartin grupui ateilor promit solemn ca ma duc sa beau un pahar de apa minerata cu lamaie), morala (daca o sa aflu ca binele si raul sunt batute in cuie de la inceputul veacurilor din nou promit solemn ca ma duc sa beau un pahar de apa minerala cu lamaie), societate (daca aflu ca drumul spre succes trece prin televizor o sa fac un exces: beau 2 pahare de apa minerala cu lamaie). Si sunt sigura ca o sa mai gasesc de adaugat si alte chestii profunde din cauza carora dorm noaptea doar 9 ore.  Sper doar un singur lucru: sa nu fac prea multe vizite la baie intr-o singura zi.

Da, stiu, am un simt al umorului de sta mata-n coada, dar adevarul la baza acestor harti ale mintii este unul simplu: nu exista extraterestri. Decat in cazul in care exista. Si as dormi la fel de bine noaptea in fiecare dintre cele doua cazuri.

Gone with the sin

Prima ninsoare pe anul asta.Azi-dimineata dupa ce m-am trezit primul lucru pe care l-am vazut e ca erau copacii acoperiti de alb. M-a cuprins o caldura instantanee si bucuria unica de inceput de iarna. Asa ma ia pe mine cand simt miros de zapada. Cand am ajuns la birou (ca asa e cool sa zici zilele astea, ca ai ajuns “la birou”) am tinut sa dau de veste tuturor ca ninge afara. Cu toate ca pe unii i-am enervat si pe altii i-am amuzat. Cui ii pasa pana la urma? Important e ca azi a nins prima data pentru anul asta.

Si nimic nu merge mai bine cu prima ninsoare decat o prima cana de vin fiert si o poveste de-aia filozofica pe care si noaptea sa o visezi. Acuma daca s-a transformat cana intr-un pahar cu picior nu mai conteaza. Lucrurile din pacate au prostul obicei de a se transforma pe masura ce cresti. Daca acum vreo doi ani beam vin fiert cu portocale si mere din cani ciobite prin baruri prost luminate din Cluj, azi beau un vin sec si fara zahar in pahare cu picior inalte in restaurante scumpe din Timisoara. Daca acum doi ani iernile erau friguroase de pana si sufletul iti ingheta numa 5 minute daca stateai afara, azi ma asteapta o camera supraincalzita dintr-un bloc obscur dintr-un oras si mai obscur. Daca ieri aveam impresia ca unicitatea mea imi da o culoare roz intr-o lume neagra, azi aflu ca exista nu doar o nuanta de roz, ci chiar mai multe. Exista magenta, exista rosu, exista violet, exista lila. Fiecare e unica, dar identica si in acelasi timp diametral opusa cu rozul meu sters.

Daca am un mod preferat pentru obstescul sfarsit al acestui univeres, acela e sfarsitul timpului. Imi imaginez timpul scurgandu-se inimaginabil de lent prin gauri atat de negre incat sunt invizibile.  Si noi sa ne aflam la un moment dat intr-un punct in care sa nu mai percem miscarea sau schimbarea. Si apoi sa le percem pe ambele in sens invers. Timpul in care ne vom aduce aminte viitorul si vom privi cu teama si infriguare spre trecut. Fara sa stim ca de fapt trecutul ne duce doar spre momentele cele mai dulci. Trecutul meu va fi iarna rece si inzapezita, cana ciobita de vin fiert cu portocale si ochii pictati cu negru ai lui Ville. Trecutul ei? Trecutul lui? Momente de timp nedefinibile pentru ca acum ei nu mai exista. Vor exista maine, da, cu totii. Au existat ieri, acum cateva ore.  Dar “acum”-ul e doar al meu. Stiu, sunt o egoista.

Echilibristica pe muchie de cutit

Straluceste. Nu cand soarele ii zambeste. Nici la lumina ingalbenita de vreme a lumanarii sau la cea portocalie a veiozei de pe noptiera. Stralucirea i-o da lumina moarta a lunii. Luna e o hoata. Isi atribuie proprietati pe care nu le are. Fura din sclipirea fratelui mai mare, o transforma si se imbraca in ea, domnita cu ochi de portelan. Inconjurata de suratele ei de stele, punctulete albe pe cuvertura de un bleumarin inchis.

Tace. Totul in rest e de prisos. Ca atunci cand, la caderea noptii, cerul nu se innegreste dintr-o data. O face pe nesimtite. Si nici macar nu se innegreste. Se invaluie intr-o purpura careia cuvantul “albastru” ii stirbeste din necuprins. Respira inconstient dar observabil pentru cine are ochi sa vada. Cand cuprinde globul ca o mantie de cristal negru frica se sadeste. Frica de necunoscut, frica de a nu sti ce se afla in spatele fosnetului frunzelor, frica de a nu vedea ochii inchisi si rosii din umbra, frica de a lasa intunericul sa imbratiseze ganduri nedestainuite.

Rece. Ca aerul inchis de 20 de ani intr-o casa uitata. Ca pamantul napadit de buruieni dintr-un colt de cimitir de care niciun muritor nu-si mai aduce aminte. Ca zapada care atinge caldaramul intr-o dimineata inecata in ceata. Metal solid si rece, impasibil si nemilos. Zeul razboiului insusi i s-ar fi inchinat. I s-ar fi inchinat si i-ar fi daruit o picatura din sangele lui nemuritor.

Cand iti treci privirea peste lama unui cutit aruncat la margine de carare realizezi cat de fascinant este. Totul in jur se destrama, ca tesatura realitatii cand imaginatia o taie necrutator. Si singurele care raman sunt doar cateva idei, primordiale si neiertatoare. Iti imaginezi cum ar fi sa atingi lama. Aproape ca ai senzatia indefinit de reala. Mainile ti se racesc, chiar daca stau bine ascunse in buzunarele paltonului. Buzele ti se usuca, fie ele tratate cu ulei de jojoba. Si lumea in jur primeste claritatea muchiei pe care ai ajuns s-o contempli fara sa vrei.

Randuiala care doar este

Era o piesa de-a lui Emilie Autumn care zicea ca “intelligent girls are more depressed”. Daca gandesti prea mult pentru sanatatea ta oare se pune ca esti si inteligenta? Nu stiu sigur, dar eu sigur sunt aia care gandeste prea mult pentru binele ei. Chestia ciudata e ca nu intotdeauna. Daca la jobuletz mi se da sa fac o chestie nu pun prea des intrebari tampite precum “De ce?” sau “Cu ce te ajuta asta pe tine?” De multe ori fac se mi se da, punct si de la capat. Dar beculetzul intrebarilor se aprinde cand citesc cate un paragraf din vreo carte care tocmai in mainile mele si-a gasit sa pice.

Se asteapta multe de la tine zilele astea. Trebuie sa fii foarte inteligent, foarte abil si foarte capabil pentru a nu dezamagi lumea din jurul tau. Se asteapta de la tine chestii foarte complicate: sa te duci la scoala, sa-ti iei bacul cu brio, apoi sa te angajezi intr-un loc unde sa fii si bine platit. Nu, nu conteaza daca iti place sau nu iti place, tot ce conteaza este sa-ti aduca suficienti bani cat sa duci un “trai decent”. Bineinteles ca termenul acesta isi gaseste ecoul definitoriu in multe inimi care il urmeaza, dar nu inseamna ca cercurile care se formeaza in urma lui trebuie sa fie identice. Si nu, nu e nevoie sa te obosesti prea mult cu ganditul sau cu cercetatul. Daca stai 8h in fata calculatorului intr-un birou de 2×2 a fi bine. Iti vine salariul in ziua cand tre sa vina? Perfect. Acum ca ai completat cea mai mare parte a taskului de a indeplini asteptarile celor din jur, nu te gandi ca poti rasufla usurat. Nici pe departe. Urmeaza subtilitatile: fa-ti rost de o nevasta/barbat (sa fie neaparat o convietuire legalizata), fa un copil sau 2 ca sa poti spune ca ai lasat ceva in urma ta si apoi gandeste-te la planul de pensionare.  Nu de alta, dar si cand ai 70 de ani iti vin facturile la curent.

Gandul la viata asta imi pune un nod in gat. Cine spune ca lucrurile trebuie sa fie asa cum sunt? Cine? Societatea. Majoritatea. Cei mai mari si mai destepti ca tine. Aceiasi care acum vreo 50 de ani spuneau ca femeile tre sa stea la cratita, nu la birou (daca ma intrebi pe mine, sunt si acum oameni care au impresia ca traiesc in 1950). Aceiasi care acum 200 ani credeau ca cele mai de succes casatorii sunt cele aranjate de parinti. Aceiasi care acum 400 de ani blamau ideea ca pamantul s-ar invarti in jurul soarelui.

Si nu ma refer la “aceasi” pentru a sustine ideea ca oamenii au vieti lungi de 400 de ani. Ma refer la “oameni” ca si caracter, ca si mod de gandire. Facem unele lucruri nu pentru ca am avea noi o motivatie interna si de nezdruncinat, ci pentru ca “asa se face”, asa face orice om normal. Si daca rog pe cineva sa defineasca normalitatea, pune un egal langa majoritate. Pana cand un individ se trezeste si spune ca el crede ca pamantul se invarte in jurul soarelui. Eretic l-au facut si l-au ars pe rug. Si azi? Cu totii credem la fel, cel putin pana la proba contrarie. Cine n-are un ideal in care sa creada, copiaza un ideal. Corect, gresit, cui ii pasa daca toata lumea face la fel? Partea trista e ca azi sunt prea putine originale si un singur monstru unic si tras la xerox.

Dragoste cu iz de vintage

Imi amintesc perfect serile acelea. Lanterna si bateriile ieftine 777 erau aliatii mei de baza impotriva intunericului. Problema unui ceai fierbinte nu se putea pune pentru ca ceaiul are tendinta de a se varsa daca nu se afla intr-o cana plasata strategic si inteligent pe o suprafata plata si stabila. Iar plapuma trasa deasupra capului sau patul moale cu greu s-ar califica printre suprafetele stabile. Deci o lanterna, o carte si dincolo de acestea, intunericul. Dar in mintea mea, o lume intreaga.

Apusuri de soare vesel acompaniate de o ceasca de ceai pe veranda, rochii verzi si crinoline haute-couture, mizeria si gloria unui razboi care a adus doar moartea… O lume intreaga ascunsa in doua volume, ambele purtand un titlu somptuos si care ma furnica pana in varfurile picioarelor chiar si acum: “Pe aripile vantului”. Si o autoare care si-a asigurat succesul pentru restul eternitatii probabil: Margaret Mitchell. Poate ca unii ar spune ca acesta nu ar fi neaparat un roman de dragoste in toata puterea cuvantului. In fond, razboiul civil din America celei de-a doua jumatati a secolului XX nu are nimic de-a face cu dragostea. Scarlett O’Hara, fiica rasfatata a unui proprietar de plantatie si cap al unei familii care alta viata decat cea fara griji si plina de petreceri n-a cunoscut. Cadrul romanului este trasat ingrijit si precis, in contextul vremurilor tulburi care preced razboiul: vestile si parerile mai mult sau mai putin avizate despre conflictul iminent se discuta atat in cadru familial, cat si la serate si la balurile de sezon. Problema sociala a sclaviei este serios pusa in roman, fiind ca un fir rosu care strabate povestea de la un capat la celalalt. Se face diferenta insa intre sclavii care muncesc pe camp si cei care muncesc in casa. Acestia din urma sunt loiali stapanilor lor si privesc eliberarea ca un bun de care nu au nevoie. Ceilalti insa devin capi ai revoltelor iscate odata cu izbucnirea razboiului.

Dragostea este insa parte a unei vieti care nu ar putea fi mai mult pe dinafara contextului: Scarlett, interesata de rochii, de frumusete si de captarea atentiei de care atata nevoie. Gemenii familei Tarleton sunt pretendentii principali la mana tinerei domnisoare, insa inima ei e virtual daruita lui Ashley Wilkes. Ceea ce da peste cap viata madmoisellei e aparitia lui Rhett Butler, barbat de o reputatie indoielnica si despre care se spune ca i-ar fi interzis accesul in casele bune ale societatii confederate sudice. Rhett o citeste pe Scarlett din prima, o trateaza ca pe un copil rasfatat ce e si ii vorbeste cu ironie si chiar sarcasm, fara sa cada la picioarele ei. Caracterul lui rebel o atrage, evident si iremediabil, pe tanara sudista si aceasta atractie intre cei doi este scheletul pe care este construit restul romanului.

Romanul asta il citeam cand aveam vreo 13 ani, l-am recitit la 15 si probabil la 17-18. Caracterul lui Scarlett, care a purtat-o prin razboi, a ajutat-o sa treaca peste saracie si catre bunastare, a indemnat-o sa fie egoista, dura si prefacuta uneori, era ideal pentru mine, care cautam un model in viata pe vremea aia. Rhett era, nici mai mult nici mai putin, decat un ideal masculin evident. Dragostea dintre cei doi protagonisti mi se parea interesanta tocmai pentru ca era cu cantec, era un joc al oamenilor maturi, pentru Scarlett un mod de a reintra in lumea celor bogati, iar pentru Rhett un mod de a-si recastiga tineretea si, poate, demnitatea. Un interes ascuns plutea mereu in aer, ca un indiciu care sta in fata ochilor tai, dar parca nu-l poti cuprinde. O sansa noua era asul din maneca mereu pregatit pentru a fi jucat. Poate ca “legendar” este un cuvant prea greu ca sa descrie povestea. Iar “supranatural” duce totul pe alte taramuri, prea indepartate. Perfectiunea romanului sta in faptul ca o portita sta tot timpul deschisa, ca o cortina care se deschide catre o lume dintr-o alta lume. Si tocmai aceasta portita a dat fraza care iti insufla noi puteri cand iti pui capul pe perna seara: “Tomorrow is another day”.

Particip la:

http://www.elefant.ro/blog/scrie-pe-blogul-tau-despre-o-carte-de-dragoste/

De la amurg si pana-n zori

Imi place sa dorm. Sunt o lenesa sub acoperire. Acum tocmai mi-am distrus acoperirea asa ca nu mai are sens sa incerc sa ma ascund. Seara, dupa ce fac dus si fac sa fie utili toti banii pe care i-am dat pe creme si lotiuni si rahaturi care se presupune ca iti fac pielea mai fina si mai stralucitoare, ma ascund in pat  cu o carte. Aprind veioza, uneori chiar 2 veioze, si ma bucur de caldura. Nu imi place lumina mare, din tavan, invadeaza toata camera si risti chiar sa te prinda descoperit. Asa ca de-aia sunt tot timpul sigura ca becul de la veioza nu e ars sau, in cel mai rau caz, am un bec de rezerva pe undeva. Acum, ca veni vorba, ma gandesc ca poate ar trebui sa trec pe becuri ecologice. Dar sunt mult mai scumpe. Dar iti recuperezi investitia cand vine nota la consumul de curent. Dar nu sunt eu mai speciala ca altii. Cu totii preferam sa dam mai putini mai in mai multe transe decat o data si bine. Daca n-ar fi asa, probabil bancile s-ar duce cu toate naibii.
Interesant cum firul gandirii curge aparent fara nici o noima si fara nici o legatura cu punctul de plecare. Luand cazul anterior, observ ca am plecat de la somn si am ajuns la banci. Sunt curioasa ce ar fi urmat daca nu mi-as fi dat seama ca am luat-o pe aratura.
Cartea a fost mai nou inlocuita de un Transformer luat de pe Ebay. Bineinteles ca adjectivul aici ar fi trebui sa fie “nou-nout” dar nu si acum. Si pierd eu vremea pe net si te iutiub si pe tividotcom si se face ora trecut de 11. Cand somnul vine de parca i-ar fi sunat ceasul desteptator. Si din momentul in care am pus capul pe perna si am stins veioza nu cred ca trec 10 minute pana nu-mi dau seama ca sirul gandurilor s-a rupt si am trecut in dimensiunea paralela. Si vreo 8-9 ore mai tarziu revin in dimensiunea noastra. Chestii obisnuite, nimic iesit din comun.
Ceea ce e neobisnuit e ce se intampla in alea 8-9 ore (11-12 in uichend). Visez si dorm. Dorm si visez. Ador cand am vise recurente si am senzatia aia ca stiu scenariul asta de undeva, am mai trecut prin asta o data. E interesant cand nu stiu ca visez. Cand nu mi se pare ciudat ca joc jocuri de noroc, ca zbor, ca orasele si timpurile se contopesc. Dar cel mai fain si cel mai fain e atunci cand imi dau seama ca visez. Realizarea vine ca o palma peste ceafa. Stai asa, eu nu conduc, deci asta n-are cum sa fie adevarat. Deci visez. Uau! Hai sa ma arunc de pe bloc, oricum n-are ce sa se intample. Hai sa fug pana acasa, n-are cum sa pic de oboseala. Hai sa vorbesc cu cineva cu care n-am mai vorbit de mult, oricum el n-o sa afle niciodata… Chestii de-astea care ti-s interzise in viata reala sau n-ai tupeul sa le chiar faci. Din comoditate, frica sau un prea acut simt al obligatiilor sociale.

Oricum visul este pentru mine o a doua viata, uneori mai reala si mai de dorit decat astalalta. Dar intrebarea adevarata e care, totusi, e cea reala? Si, pana la urma, ce inseama real? Intrebari intrebari…