O minunata lume noua

… e faurita cand ce las in urma moare, putrezeste, e mancat de viermi si ciori, e uitat si in ceata timpului, e… ma rog, cam asta ar fi ideea principala. Noul ca perspectiva, noul ca viziune, noul ca experienta, noul ca antonimul vechiului. Ultima sintagma cred ca descrie ce mai plastic piesa de teatru pe care am vazut-o zilele trecute. Minunata lume noua a lui Huxley transpusa in carnea actorilor si imaginata vizual si auditiv de un regizor oarecare din UK. O trupa englezeasca de teatru au aratat in 2 ore jumate ceea ce pe hartie sta de 80 si ceva de ani.

Mie mi se pare tot timpul fascinanta diferenta de epoca intre original si viziunea ulterioara. In cazul asta as putea adauga un al treilea brat la balanta (exista balanta cu 3 brate?) de care sa atarn componenta temporala a imposibilului si imaginarului. Romanul lui Huxley scris in prima jumatate a secolului trecut, este, incredibil pe cat ar parea, la fel de actual si acum. Actiunea ramane suspendata intr-un viitor(?) pe atat de ireal acum pe cat era si in secolul XX. Hm… oare asa sa fie? Lumea a evoluat, oamenii se inalta si se inalta spre culmile tehnologiei spirituale, mediul se deterioreaza spre bucuria, daca obiectele ar avea sentimente, cladirilor si spatiilor urbane, sentimentalismele se tocesc in favoarea placerilor punctuale si imediate ale banalului. Acesta as zice eu ca e punctul central al romanului. Sentimentalismele. Nu sentimentele. Sentimentele exista, si inca cum. Sufletul se ineaca in carnea prezentului, viitorul e masurat, decis si inchis in embrioni unici sau multiplicati. Baza romanului e un sentiment de siguranta si multumire, fericire filtrata prin sita socialului, curiozitate limitata la trecutul vulgar a ceea cea fost fiinta umana.

Si de ce nu ar fi lumea asta noua minunata (nivelul ironiei e la nivelul marii)? Nu e asta ceea ce ne dorim cu totii? Siguranta, fericire, cunoastere? Cred ca nu am ratat nimic. Piesa de teatru a figurat cele trei concepte in cel mai plastic mod cu putinta: gesturi, zgomote, grimase faciale imposibil de ratat. Siguranta ca peretii solizi, inalti si inchsi ai scenei. Fericirea ca dulceata bomboanelor cu miez de soma. Cunoasterea ca si camera goala, luminata, unde nimic nu poate fi ascuns ochiului scrutator al constiintei. Orice vis, orice dorinta, spulberate. Sterilitatea nu naste vise si dorinte. Cunoasterea nu naste aerul proaspat de dincolo de limite. Siguranta nu naste emotie. Si in momentul asta toata minunatia lumii noi e una cu pamantul.

Dar pana si lumea asta noua isi are tipurile ei. Personajele sunt un deliciu, dar nu o redescoperire a tipurilor umane. Domnisoara superficiale si sensibila totusi, care ar muri pentru o fericire artificiala chiar moare pana la urma. Studentul inteligent si filozofic intr-o anumita masura arunca totul pe apa sambetei cand puterea si capacitatea de a gestiona totul i se urca la cap. Si rebelul, eternul rebel care se lasa infrant de cotidian. Un mix potrivit ,dar cam inocent pentru o socitate atat de functionala. Numa de-ar functiona si socitatea noastra la fel. Dar noi inca suntem suficient de umani incat sa avem speranta in loc de control, iar uneori chiar si dragoste in loc de mangaieri instinctuale…

Advertisements

Leave a comment

Filed under Concepte, Cărți, Forme de artă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s