Copia originala

“La ce te gandesti?” l-am intrebat. “La o femeie” mi-a raspuns.

Raspunsul lui a taiat in carne vie. O sinceritate socanta, neasteptata si un val de roseata mi-a colorat obrajii. Ochii lui negri, imbracati de gene mai lungi decat daca ar fi fost false sau rimelate, erau inexpresivi, pareau sa nu fi observat surpriza pe care trei cuvinte au putut-o cauza. Dar privirea lui imi cerceta buzele, asteptarea atarna grea in aer, cuvintele-raspuns se lasau cautate…

In 1854 Dumas a revelat un adevar care inca ne mai bantuie si azi: femeia se afla in spatele oricarei afaceri. O femeie este radacina oricarui fapt. O femeie este elementul primordial si inca necunoscut care se furiseaza in fiecare compartiment al vietii. Gandul in sine e innebunitor, simplitatea lui sufocanta. Te simti inchis pe circumferinta unui cerc, te poti doar invarti in gol mereu si mereu, cu ochii atintiti catre centru: ea. Cine mai stie daca e o copie sau un original…

Cand aveam doar cateva zile de la conceptie cercul meu inca nu fusese format, era doar un punct, Pluteam in lichidul datator de viata, la granita intre a fi moarta si a nu ma fi nascut inca. Punctul a ramas punct inca 9 luni. Apoi cercul a inceput sa prinda forma. Raza era mica la inceput, doar cat manuta mea prinsa de degetele ei cu manichiura perfecta si unghiile de un roz primavaratic. Privirea si constiinta mi s-au ridicat abia dupa alte cateva luni si cuvintele au iesit de pe corzile vocale si mai tarziu. Nu stiu cand, nu m-am gandit niciodata sa intreb. As vrea acum sa-mi amintesc momentul acela perfect cand am spus “mama” pentru prima oara. Cand primele mele silabe dulci i-au impodobit zambetul, care atunci inca era tanar si neprihanit de umbra anilor.

Imi amintesc cu cata curiozitate rasfoiam albumele vechi. Cele de la logodna, de la casatorie, de prin vacante, cu cortul sau la strand, prin Bulgaria, Germania sau Polonia. O viata pe care o invidiam. Cate facuse ea cand eu nu eram pe lume! Rochii colorate, valurite, scurte, negre, absolut de toate felurile si culorile. Ochelari de soare vintage, tricou cu ABBA, blugi albastri evasati si tenisi care atunci nu erau Converse. Rude indepartate pe care nici nu le cunosteam, dar cu care ea petrecuse vacante peste hotare. Le rasfoiam si rasfoiam, inghiteam povestile din spatele fiecarei fotografii, tanjeam sa stiu cat mai mult, voiam sa patrund ca o hoata in cercul ei si sa-i fur povestile, sa le fac ale mele.

Apoi s-a intamplat ceea ce mereu se intampla. Am crescut. Rochiile ei colorate s-au transformat  pe mine in topuri si tricouri. Ochelarii ei de soare s-au transformat in lentile de contact ABBA s-a transformat in HIM. Dar tenisii au ramas tenisi. Zambetul tanar si neprihanit s-a transferat catre mine neintinat. Ochii, gura si barbia au facut copy-paste cu destinatia eu. Atatea trasaturi pe care le-am vazut de-a lungul anilor le recunosc acum in mine. Si cercul meu e tot inchis, ma invart in gol mereu si mereu, cu ochii atintiti catre centru: eu ca o copie a ei.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Amintiri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s