De la pizza la martini

Aveam 2 trolere dupa mine, o notita cu adresa pensiunii unde aveam sa stau pentru urmatoarea luna si un numar de Romania in roaming.  Nu stiu, cred ca imi imaginasem ca o sa gasesc un autobuz care o sa ma duca in poarta viitoarei case. Planul asta nu a functionat. Tin minte ca am intrebat pe cineva pentru un numar de taxi. M-a surpins o deloc usoara confuzie cand am recunoscut un anumit cuvant din conversatia pe care sarbul, caci sarb era am aflat apoi, a avut-o cu dispeceratul de taxi. O turista. Trebuie ca cele doua trolere ale mele l-au facut pe concetateanul sarb sa presupuna ca am venit in vacanta la o prietena zapacita. Si totusi, scumpa mea zapacita, cele 6 luni sigure pe care le aveai in fata ta in dupa-masa aia de aprilie nu iti dadeau dreptul la mai mult.

30 aprilie 2012. Imi amintesc perfect ziua asta. Ceea ce ma izbeste peste tample de fiecare data cand imi intorc privirea catre atunci e temperatura din aer. Mirosea a primavara si a nou. Am coborat din autobuzul aproape de lux fara sa ma astepte nimeni, fara sa astept nimic. Imbratisam fiecare clipa asa cum ma navalea din dupa-masa tarzie de primavara doar cu o simpla curiozitate. Sunt sigura ca zambeam, eram dincolo de orizontul imaginatiei. Erai nebuna de legat, asta erai. Venita in Germania, o tara pe care fantezia ta dublata de stralucirea monedei europene a transformat-o intr-un scop prea intamplator si o limba in care abia daca puteai lega 2 cuvinte. Cine face asa ceva? Nu iti pasa de nimic, erai legata la ochi si umblai cu mainile intinse pe marginea prapastiei, nu ti-ai pus niciodata intrebarea “ce-ar fi daca?”.

Ce-ar fi fost daca… Asta e intrebarea corecta acum si intrebarea care imi trimite fiori reci pe sira spinarii, imi incrunta sprancenele si imi arunca un bolovan in piept. Ce-ar fi fost daca pizza rece pe care am avut-o drept cina in seara aia de 30 aprilie s-ar fi repetat mereu si mereu, saptamana de saptamana? Ce-ar fi fost daca ai fi fost intampinata de priviri reci si politicoase in loc de zambete calde si voci prietenoase? Ce-ar fi fost daca, atunci cand ridici ochii din ecranul laptopului ai fi vazut nu rafturile bibliotecii indoindu-se sub greutatea cartilor, ci tot peretele alb, lipsit de personalitate al camerei de la pensiune? Si, cel mai cutremurator, ce-ar fi fost daca… daca el… Respiratia sacadata nu mai mai lasa sa continui, am nevoie de gustul individual al martiniului sa ma linisteasca.

Timpul perfect al modului conditional-optativ. Cateodata iubesc gramatica. Timpul perfect nu mai cunoaste schimbare.

Strangi in pumn firul solid al timpului prezent ca sa te aduca inapoi in papucii de casa portocalii cu un detaliu de floare alba. Paharul inalt de martini asteapta inca pe jumatate si cea mai nou-descoperita trupa canta din spatele ecranului plat al televizorului. Gandirea pozitiva si o incredere nu oarba, ci de-a dreptul disperata in concentrarea pe propria persoana. Daca ma intreaba cineva, aici sunt cheile pentru a pasi pe marginea prapastiei.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Amintiri, Pe drum, Povești 1 la 1

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s