Cele două jumătăți ale orbirii

Alb. Orbitor de alb. Închide pleoapele. Ce vezi? Puncte colorate, fulgere care se îndreaptă către o direcție despre care nu poți spune dacă e sus sau jos și  totul pe un fundal nedefinit, undeva la intersecția între negru, bleumarin și gri. Nu poți recunoaște unde e nordul, nu poți atașa fețe la vocile necunoscute care par să se apropie amenințător, nu mai poți reduce din abstractul culorii. Mirosul și atingerea se transformă într-un simț distorsionat al vederii și creierul șterge din dicționar definiția luminii. Deschide ochii. Totul e alb. Închide ochii. Totul e alb.

Un exercițiu de imaginație care prinde urme de teroare pe margini când îi închizi coperțile. Asta a reușit Jose Saramago în al său „Eseu despre orbire”. În centrul său, romanul este o analiză a ceea ce ne face oameni și, pe măsură ce acțiunea se desfășoară, a modului în care acest ceva, care poate fi ușor definit ca educație și limitele impuse de aceasta, decade și se topește în noaptea albă a unei scene sociale preschimbate în junglă.

Personajele romanului orbesc brusc. O epidemie, cuvânt absurd folosit în acest context, izbucnește într-un oraș fără nume într-o țară fără nume, afectându-i pe toți oamenii care astfel își pierd și ei numele. Numele, simbolul de bază al identității, devine inutil când totul e la fel de alb. Și astfel cititorul ajunge să cunoască personajele printr-o trăsătură fizică, o stare sociala, sau o profesie. O eventuală Marie devine Soția doctorului, un eventual Jose devine Doctorul și o eventuală Anna devine Fata cu ochelari negri. Identitățile odata șterse, revine în puterea fiecăruia să arate ce i-a mai rămas din a fi om. Acțiunea romanului este doar un instrument pentru autorul care devine pictor în relația cu personajele fără nume. Folosind cuvântul scris, el pictează confuzia, lipsa de ajutor din partea unui stat orb la nevoie cetățenilor, organizarea socială a nevăzătorilor și principiul nescris conform căruia cel care are are însemnul puterii conduce cu pumnul de fier.

Caracterele umane beneficiază de o întreagă paletă de culori și variază de la alb și până la negru. Demnitatea, curajul și spiritul de sacrificiu nu se pierd între nepăsare, cruzime și lipsă de empatie. Trăsăturile umane de bază sunt despicate în aceste două mari grupuri, fiecare având exponenții ei. Și pornind de la această bază, autorul continuă cu stratificarea și organizarea socială. Cititorul se suprinde dintr-o dată la începuturile societății, când grupul cel mai puternic era și păstrătorul mâncării. Mâncarea devine și ea unicul scop al vieții. Totul ca în zorii civilizației. Un început care se naște din flăcări, mirosuri fetide și moarte. O nouă șansă poate.

„Din asta suntem făcuți. Jumătate nepăsare, jumătate răutate” spune Doctorul când realizează că nenorocirea ce i-a lovit pe toți nu duce la unire ci, dimpotrivă, la dezbinare și luptă pentru mâncare. Citatul acesta descrie cele doua jumătăți în care se împarte pleiada de caractere. Unii sunt răi, putrezi de neomenie până în măduva oaselor și folosesc epidemia ca o rampă de lansare către o poziție de conducere pervertită. Aceștia sunt cei pentru care a fi om nu mai înseamnă nimic. Celaltă jumătate folosește nepăsarea ca un scut, o formă de a se proteja pe ei înșiși și pe cei iubiți. Se apără între ei, își ling reciproc rănile, dar când totul se reduce la a supraviețui, instinctul ia locul rușinii.

O tristețe sfâșietoare mă cuprindea pe măsură ce avansam în carte. Pe măsură ce realizam ca titlul e categorizat ca ficțiune, dar substratul e dureros de adevărat. Ce aș face eu, ca ființă umană, dacă aș avea de ales între a-mi păstra viața sau a-mi păstra demnitatea? Între a-mi hrăni propriul stomac sau pe cel al aproapelui meu? A devenit egoismul o formă de viață pe care n-o mai recunoaștem ca străină? Nenorocirile scot răul din oameni, îl forțează afară, ca fumul pe șobolani. Tot ce ne mai rămâne de făcut e să ne amintim, ca oameni suntem, până la urmă.

Advertisements

1 Comment

Filed under Cărți

One response to “Cele două jumătăți ale orbirii

  1. Ana

    instinctul animalic primeaza in orice nenorocire….e ultimul care ramane.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s