Apă

Picătura se întinde grea, alunecă uscat și vâscos, la o viteză permisă de înclinarea oaselor rupte sub piele. Prima mi-a căzut pe încheietură. A doua pe falanga degetului mic. A treia pe umăr. Și pe a patra n-am mai simțit-o.

Plouă.

Râsetele se sparg de caldarâmul înecat și miroase a liliac târziu și câine ud. Câinele își mai plimbă încă omul în ploaie, pe om nu-l așteaptă nimeni la cină. Nu mai este praf în urmele pașilor din parc, pașii înșiși sunt lichizi, drenați de uscatul din baltă. Omul nu lasă urme în baltă. Câinele nu lasă urme în baltă. Doar cerul de antracit.

Plouă.

Aerul de plumb, mirosurile de catifea, amintirile de mătase. Atârnate de o frânghie, goală sub biciul furios al tăriei. Frânghia de stuf nu are voce să urle. Aerul își lasă toată greutatea pe piele. Ca un singur bloc de granit. Mirosurile crude otrăvesc, vindecă.

Plouă.

De prea mult deja. Simt că vara e inexistentă, undeva într-un univers paralel. Soarele a putrezit după nori, pământul a putrezit sub apăsarea ploilor. Doar iarba de mare mai crește. Tot pământul e un ocean și soarele s-a rostogolit din ceruri, verde și bolnăvicios.

Cine găsește soarele este rugat să-l lipească înapoi pe boltă și să aprindă becul.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Concepte, Experiment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s