Egoist

Citeam un articol azi-dimineață. Cuvintele, înșiruirea lor, farmecul ploii de afară, probabil perfecțiunea temporală a minutelor au stârnit ecouri în mine. Păreri, contradicții, cute ușoare pe o frunte încă tânără. La mijlocul articolului deja nu mai eram atentă, probabil că jumătate din ce am citit s-a strivit sub sunetul picăturilor grele de apă. Singurul meu gând mai era să dau share articolului, să văd ce se întâmplă. Câți dintre prietenii mei de pe fb mai au aceleași păreri, câtora li se mai iscă aceleași gânduri contradictorii, câte cute ușoare mai apar pe unele frunți încă tinere.

Mai aveam doar o treime de citit din articol când de undeva, din neguri sau din orizont, ca o furtună, amintirea lui Bobi. Bobi locuia într-o cameră la mansardă. Camera era luată cu chirie de la un batrânel care locuia singur în casa moștenită probabil din generație în generație. Adevărul era însă că nu am fost niciodată siguri de asta, dar fantasmele gândurilor noastre acolo zburau. La fiecare joc al nostru de adevăr sau provocare, când Bobi alegea provocarea, îl îndemnam să îl întrebe pe bătrânel dacă într-adevăr casa are o istorie mai lungă de câteva zeci de ani. Bineînțeles că nu a făcut-o niciodată, prefera cu siguranță să i se toarne ulei fierbinte pe gât și să moară în chinuri groaznice, deși nici teoria asta n-am testat-o. Și aici lua sfârșit jocul nostru de adevăr sau provocare. Eu mă prefăceam supărată pe el, mă întorceam cu spatele și mă uitam la ploaia curgând pe geamul strâmb. Număram picăturile și îmi așteptam cadoul de schimb. Bobi avea întotdeauna o piersică sau o caisă uscată pentru mine. Iarna o poveste, o pățanie de la școală. Primăvara un ghiocel furat, presat între paginile unui dicționar vechi. Toamna eram plecată.

Bobi ar fi înțeles. Mi-ar fi înțeles părerile, contradicțiile și fruntea ușor încruntată. Ar fi zâmbit, batrân ca vântul, doar din ochi, cu buzele strâns lipite, conturate doar de lumina galben-portocalie a serii de la orizont. Și mi-ar fi zis că ce-i al meu, al meu să fie. Și apoi s-ar fi întors la cotrobăiala după piersica aia pe care probabil uitase deja că o pusese în ghiozdan pentru prânz la școală.

Și astfel articolul a devenit doar al meu, cuvintele mi s-au tatuat singure pe creier, împreună cu semnele de punctuație și cu greșelile de ortografie. Momentele au devenit doar ale mele, niciun Canon, niciun Nikon nu va mai avea dreptul la ele. Culorile serii au devenit doar ale mele, picăturile grele de apă au devenit doar ale mele, trandafirii uscați, uitați de saptămâni pe masa din bucătărie. Apa fetidă din vază. Oboseala și nopțile. Umbrele și zăpada. Doar ceea ce e semnificativ, desigur.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Amintiri, Anti-tot

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s