Dor de toamnă

Azi a fost toamnă pentru prima dată anul ăsta. Pentru mine cel puțin. Toamna nu vine la 1 septembrie sau la solstițiul de vară. La o oră sau la o dată fixă din calendar. Fiecare își are toamna lui. A mea începe odată cu ultimul pahar de bordeaux, al cărui gust e deja prea intens și își cere porția de ciocolată caldă. Și primul pahar de bordeaux ținut între degetele acoperite de jerseul tras până la vârful unghiilor rămase cu urme de lac negru, ca într-o noapte în Vamă. Toamna mea vine când încep să caut scuze, să fiu ușurată că îmi pot spune că e prea frig afară ca să mai pierd timpul la plimbări și la ceaiuri în oraș. Când mă pot întoarce acasă la ora 9 și pot aprinde lampa cu lumina ei gălbuie care mă adoarme, încălzită pe jumătate de pătura portocalie de polar. Cealaltă jumate o pescuiesc din ce a mai rămas în paharul de bordeaux.

E toamnă în mijlocul lui iulie, când mă trezesc dorindu-mă înapoi în acel septembrie care și acum mă mai apasă și înverzește când nu îl acopăr cu pătura prezentului. E toamnă în mai, când ziua își lungește umbrele până la 8-9 seara și mă scoate în oraș, când eu mă doresc doar să încep volumul ăla de fantasy, singurul care mai poate îngropa zâmbetele care flutură în aer. Dar e cel mai toamnă și toamna în septembrie, când simți sarea din tine, aproape că poți s-o simți, îți dorești din răsputeri să o simți dar prea multe luni de septembrie au trecut de atunci. În octombrie, când zilele te strâng în chingi de frânghie udă și te gândești că i-or prinde bine mănușile, fularul ăla. Te gândești la carți lăsate pe alte rafturi. În noiembrie, când deja ai amorțit. Cred că totuși în noiembrie e cel mai toamnă și toamnă.

Mi-e dor de cizmele maro și de pantalonii petrol. De paltonul negru până la genunchi și de fularul crem înfășurat de atâtea ori în jurul gâtului că răsuflarea îți vine înapoi, fierbinte și umedă peste vârful încă rece al nasului. De manușile negre cu degtele tăiate, uitate în buzunarul palonului. De cana de ceai negru cu rom, înecată în lumină gălbuie, băută în ritm de indie și Lana del Rey. Ochii se duc pe apa sâmbetei încă și mai departe, dar paginile trec și trec, până când abia dacă mai ramân câteva picături pe fundul cănii. Și te întrebi dacă să mai comanzi încă una sau să mergi acasă și să cauți plicul de lavandă în coșulețul cu săruri de baie.

Îmi doresc o ploaie care să sfâșie pamântul ăsta până la ultimul grăunte de nisip. Să mă sfâșie înapoi în praful de stele din care m-am născut. Și asta doar toamna mai poate aduce. Când cuvintele vin nu știu de unde și mă dansează peste pagini de crizantemă albă. Când totul moare cred în sensul vieții. Ironic.

8224319508_2591905e42_c*Photo by courtesy of Ana Toma

 

Advertisements

2 Comments

Filed under Forme de artă, Secrete

2 responses to “Dor de toamnă

  1. Ana

    Cand bem si noi impreuna cana aia de ceai negru in ritm de indie si Lana del Rey? Ce pofta mi-ai facut…

  2. Ceai negru cu rom! Nu uita detaliile 🙂 Păi când vii în vizită normal 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s