Cu ochii în oglindă

Săptămâna trecută tema săptămânii la Dilema Veche a fost România văzută de alții. Interesant cum a coincis feature-ul ăsta cu vizita mea în România dupa mai bine de jumate de an, dar eu nu cred în coincidențe. Cred doar în capacitatea mea de a ține ochii deschiși la lumea care se întâmplă în jurul meu.

Din păcate Dilema nu mai oferă de mult toate articolele gratis spre citire pe website și experiența lecturii, restrânsă cum e deja, mai e și colorată de reclamele care mai că nu îți sar de-a dreptul în ochi de vioaie ce sunt. Drept pentru care a meritat să plătesc 4 euro pentru un abonament de o lună, fie și doar pentru a citi pe jumătate zâmbind articolele cu lăcățel. Un ecou a lăsat însă în urmă articolul jurnalistei franceze de origine română Iulia Badea Gueritee. Într-un limbaj atât de românesc și idei atât de punctuale, a reușit ea să surpindă aspectele autentice ale vieții idilice din curbura Carpaților. În articolul ei România devine un vis rural, o pajiște la marginea Pământului, unde oamenii si numele lor primesc dimensiuni de legendă. Deși la o a doua citire se văd punctele de suspensie și întrebarile retorice, prima impresie rămâne cea pregnantă.

Evident, rezumat, textul jurnalistei se reduce la chipul rotofei și strălucind de sănătate al țărăncii române, așa cum e el promovat acum, la Dracula și la Mungiu. Toate sunt nume și stereotipuri care formează imaginea țării în străinătate, în cercurile mai mult sau mai puțin familiare cu istoria și descendența neamului nostru. În fond și la urma urmei, de ce ar fi ceva rău să transformăm numele și chipurile dragi în stereotipuri? Sau, ca să schimb accentul, să le lăsăm transformate. Europa are nevoie ca trecutul să mai trăiască încă. Nu mai găsești azi viață rurală decât în trecut. Nu mai găsești azi legende seducătoare decât în trecut. Nu mai găsești azi regimuri totalitare decât în trecut (să mă ierte China și Cuba, dar eu am de scris un articol aici).  Și de tot trecutul ăsta, cu gustul lui uitat de seară de iarnă și miros de scorțișoară și portocale, de tot trecutul ăsta rece și însângerat, are nevoie Europa pentru a nu se pierde complet în mirajul viitorului.

Vizitele periodice în România își au întotdeauna rolul de a nu mă lăsa să uit. E ușor să uiți când degete îți ard de euro, când ochii îți sunt răpiți de frumusețile exotice ale altor continente, când viața și orele se învălmășesc în ritmul ei banal și atât de la fel. Când totul crește la limita unde nu mai fac diferența între unde sunt și unde vreau să fiu, eu trebuie să mă uit de unde am plecat. În sângele meu urlă și se zbat generații de mult îngropate de moșieri. În sângele meu dormitează cântecele și vorbele molcome ale oierilor din Carpați. Tot sângele românesc e un amalgam de zbucium și tăcere atemporală. Și pe astea le traducem noi la nemți și la englezi cu trăncăneli golite de sens precum Dracula și Ceaușescu. Și totuși Europa are nevoie de a noastră primordialitate. Și e dispusă să plătească.

Prezentul spune că am ști să ne vindem trecutul. Fie el și trănăneli, își au și ele autenticitatea lor. Dacă am avea noi românii 3 ochi, pe fiecare să-l ținem îndreptat spre un punct al existenței. Dar nu avem decât doi. Eu am totuși noroc că port ochelari. Am 4 ochi și cu siguranță o să profit din plin de toți.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s