Category Archives: Anti-tot

Egoist

Citeam un articol azi-dimineață. Cuvintele, înșiruirea lor, farmecul ploii de afară, probabil perfecțiunea temporală a minutelor au stârnit ecouri în mine. Păreri, contradicții, cute ușoare pe o frunte încă tânără. La mijlocul articolului deja nu mai eram atentă, probabil că jumătate din ce am citit s-a strivit sub sunetul picăturilor grele de apă. Singurul meu gând mai era să dau share articolului, să văd ce se întâmplă. Câți dintre prietenii mei de pe fb mai au aceleași păreri, câtora li se mai iscă aceleași gânduri contradictorii, câte cute ușoare mai apar pe unele frunți încă tinere.

Mai aveam doar o treime de citit din articol când de undeva, din neguri sau din orizont, ca o furtună, amintirea lui Bobi. Bobi locuia într-o cameră la mansardă. Camera era luată cu chirie de la un batrânel care locuia singur în casa moștenită probabil din generație în generație. Adevărul era însă că nu am fost niciodată siguri de asta, dar fantasmele gândurilor noastre acolo zburau. La fiecare joc al nostru de adevăr sau provocare, când Bobi alegea provocarea, îl îndemnam să îl întrebe pe bătrânel dacă într-adevăr casa are o istorie mai lungă de câteva zeci de ani. Bineînțeles că nu a făcut-o niciodată, prefera cu siguranță să i se toarne ulei fierbinte pe gât și să moară în chinuri groaznice, deși nici teoria asta n-am testat-o. Și aici lua sfârșit jocul nostru de adevăr sau provocare. Eu mă prefăceam supărată pe el, mă întorceam cu spatele și mă uitam la ploaia curgând pe geamul strâmb. Număram picăturile și îmi așteptam cadoul de schimb. Bobi avea întotdeauna o piersică sau o caisă uscată pentru mine. Iarna o poveste, o pățanie de la școală. Primăvara un ghiocel furat, presat între paginile unui dicționar vechi. Toamna eram plecată.

Bobi ar fi înțeles. Mi-ar fi înțeles părerile, contradicțiile și fruntea ușor încruntată. Ar fi zâmbit, batrân ca vântul, doar din ochi, cu buzele strâns lipite, conturate doar de lumina galben-portocalie a serii de la orizont. Și mi-ar fi zis că ce-i al meu, al meu să fie. Și apoi s-ar fi întors la cotrobăiala după piersica aia pe care probabil uitase deja că o pusese în ghiozdan pentru prânz la școală.

Și astfel articolul a devenit doar al meu, cuvintele mi s-au tatuat singure pe creier, împreună cu semnele de punctuație și cu greșelile de ortografie. Momentele au devenit doar ale mele, niciun Canon, niciun Nikon nu va mai avea dreptul la ele. Culorile serii au devenit doar ale mele, picăturile grele de apă au devenit doar ale mele, trandafirii uscați, uitați de saptămâni pe masa din bucătărie. Apa fetidă din vază. Oboseala și nopțile. Umbrele și zăpada. Doar ceea ce e semnificativ, desigur.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Amintiri, Anti-tot

A Study of Fear

Fear. She stares at the white screen and all she can feel in the back of her mind is fear. Everything was so nice and shiny just a couple of hours ago. Making plans, thinking about the future, hating 99% of the people, crawling through the hours and dodging the minutes. But as the dusk approached the too well-known shadows started to creep at the edges of her conscience. Like a thought which is hanged, drowned, shunned and bled until only its ghost remains. If a thought can be pushed over to the edges of the to-do list, the ghost of that thought has the pressure of 20 m of water, 20 kilos of music and 3 blinks of air. It was then when her thoughts crystallized to fear.

Knowing is worse than assuming and the most cruel executioner is herself. Always, repeating, neverending, every day. She twitches and turns in pain, unmoving on the 4-legged chair. She screams in mute sounds. Her eyes dead, looking into the limited void of the four walls. The walls can be only four and the ceiling can be only one, but the mind is infinite. Infinite to whip, infinite to watch, infinite to bear. The chair is in the perfect middle of the room. The centimeters insanely measured, the posture irrationally controlled. Waiting. She’s waiting for the fear to digest her. The executioner is too cruel to strike the clean blow. That she is just smiling knowingly in the mirror.

It’s too dark, the breathing too loud and the squeaks too sharp. Her thoughts are lost somewhere on the way between her and the outside. The fear again, a wave of  coldness fast like a shivering snake biting in her backbone. She wants to kill it, smash the head of the snake between her thumb and her forefinger. To feel the blood crawling. To feel the teeth losing their grip. To feel the fear drawing back in fear. Sweet abandon, sweet venom of numbness, sweet eyes which close to the light of darkness. It’s easy, nobody is left to throw the blame, nobody. Nobody is left to turn away, nobody. Nobody is left to bleed her dry, nobody.

Leave a comment

Filed under Anti-tot, Concepte

Timpul poluat

“Gata? Dau drumul la camera! Incepe natural, cu inceputul, ia-o de la capat, sunt pregatit sa iti ascult povestea”

3 minute pe jos pana la statia de bus, 15 minute drumul cu busul, 10 minte pe jos pana la poarta companiei. Inapoi, aceeasi poveste. Bun perfect, o ora sfasiata in doua am timp sa rup din audiobookul pe care l-am inceput acum 2 saptamani. Un roman cu ecouri gotice, despre o vila din Anglia inceputului de secol XX. Descrierile vibrante din interiorul vilei, aceleasi care de obicei imi aduc in fata ochilor atmosfera cartii, ma pierd pe drum de data asta. Gandurile deja imi zboara la 12 ore mai tarziu, cand voi fi ajuns acasa. Am de impachetat cadourile de Paste, am de facut curatenie, de apoape o luna nu l-am mai vazut pe Damon si, ce mai era? Ah, sa nu uit sa iau cina. Ce sa decid, ce sa aleg? La naiba, am uitat ca abonamentul la sala e platit si trebuie valorificat si sutele de cititori ai blogului asteapta nerabdatori urmatorele aventuri ale lui dartemis. Cate optiuni! Plus cele doua carti care stau necitite de o luna, revistele de franceza si germana de doua luni. Noroc ca engleza o exersez in fiecare zi, altfel probabil as uita-o. Feisbuc! Meil! Cotloane prafuite, meiluri si mesaje de saptamani intregi ramase citite si neraspunse. Intre timp cititoarea a trecut de la vila la gradina, la statuia baiatului cu aripile topite de soare…

Are timp cel care isi acorda timp. Am citit undeva o varianta a frazei asteia. Toate se invart, totul turuie intr-un vartej, intr-o spirala care se roteste din ce in ce mai repede si in care cad din ce in ce mai adanc. As vrea 5 secunde sa urlu eu mai tare decat vocile din creierul meu, sa urlu atat de tare incat totul sa taca, se se solidifice in liniste. Pamantul sa se opreasca din revolutie. Gaura neagra din centrul galaxiei sa nu mai inghita oameni cazuti pe marginea ei, galaxia insasi sa incremeneasca intr-o singura stralucire violeta. Statica.

De ce are saptamana doar 7 zile? De ce are saptamana asa multe zile? Lucrurile care trebuie facute se aduna intr-un morman de gunoi pe care vreau sa-l ard odata cu zapada care nu mai conteneste sa cada. Cine are nevoie de camasi de primavara si ochelari de soare? O haina de blana de la reduceri suna mai bine, oricum o sa fie iarna si in mai. Iarna nu se mai sfarseste, mormanul de gunoi creste peste inaltimea mea de 1,70m.

Nici ceai nu am baut azi. Ochii mi se indreapta catre ceas involuntar, automatic si impersonal. Nu a trecut inca jumatatea de ora alocata postului. Mi-e scarba. Sentimentul de voma imi ajunge prin gat in stomac, prin brate pana in varfurile degetelor. Sunt poluata de timp, de lipsa lui, de miscare, de nemiscare. Oboseala imi curge prin vene, cartile pot sa moara pe noptiera si Damon in spatele sticlei.

“Nu mai am vreme, au trecut minutele alocate interviului. Roag-o pe asistenta sa refaca programarea.”

Leave a comment

Filed under Anti-tot

Relativul ca perfect

Niciodata nu mi-au placut reclamele. Plictisitoare, monotone, artificiale. “Activia. Mananci si te simti bine.” sau cum o fi. Spus pe un ton rar, ca si cum personajul ar fi invatat pe de rost si apoi trebuie sa mimeze naturaletea in fata camerei si pe sticlele din casele consumatorilor. Sau mai nou plasmele si LCD-urile. Nici de noaptea devoratorilor de publicitate n-am fost niciodata incantata. Da, bine, or fi ele niste idei inteligente puse in practica, dar pana la urma tot aia e. Un produs care iti face viata mai luminoasa, mai frumoasa, mai plina de culoare. Un produs fara de care zilele sunt mai reci si noptile mai intunecate. Altfel spus, viata ta fara Cola, Untelemnul de la Bunica, cremele L’Oreal sau creditele la banca nu ar fi PERFECTA.

Cu creionul in mana am desenat azi o forma sinusiodata. Da, ca un fel de sin(x). Dar n-a iesit. Un brat i-a iesit mai lataret. La sfarsit mi-am dat seama ca nici macar n-am vrut sa desenez un sin.Dar sunt  sigura ca am desenat o combinatie unica de radicali, fractii si numere imaginare. O combinatie care n-a tins nici macar o secunda sa fie sinusoida plana si prea bine cunoscuta de toti studentii de la Poli.

Sinului i-ar trebui imaginatie sa ajunga precum combinatia matematica unica. Sinul e “perfect”. Da, perfectul prafuit si atemporal definit inca de cand matematica era la inceputuri. Dar functia mea e una jucausa, probabil imposibil de reprodus vreodata. Dar pentru ca e asa de imposibila, nu va fi niciodata la nivelul sinului, in acceptiunea nimanui. Dar toti vor sa fie “perfecti”. Toti vor ca ceilalti sa fie “perfecti”. Barbatul “perfect”, femeia “perfecta”, casa “perfecta”, viata “perfecta”. Toti isi croiesc o idee de perfectiune copiata din reviste, imaginata de reclamele de la televizor. Nicaieri n-aud “Ai nevoie doar de apa si sapun. Fardurile sunt doar spoiala trecatoare” Nu-s prosti sa-si taie craca de sub picioare.

Asa ca perfectiunea e doar o metafora pentru lipsa de imaginatie. Vrei sa fii perfect? Fii ca tine. Iubeste-ti unicitatea si frumusetea, abstractul si neatinsul. Aberatiile mele sunt perfecte. La sensul propriu. Nasul carn si alunita de deasupra buzei au schimbat de atatea ori sensul perfectului. Negrul si croiala dreapta au fost sarutate si scuipate de cine stie cate ori. Lumea se schimba. Dupa ce sau la ordinele cui, e greu de zis. Da eu cred ca timp de un 50 de ani nu e greu sa definesti si sa redefinesti perfectul de cate ori te trazneste s-o faci.

2 Comments

Filed under Anti-tot, Concepte

Paine si circ

Trec in fiecare zi pe langa el. Asta daca nu cumva sunt plecata din oras. E tot timpul acolo, isi schimba pozitia cu, eventual, cativa metri mai incolo sau mai incoace. Si se uita la mine cu ochi mari, tristi, dar care nu cer nimic. Daca primeste ceva, da fericit din coada. Daca nu primeste nimic, se uita doar la tine. Si e gras. Blana lui gri a fost alba candva si viata lui a fost buna candva. Acum primeste borcane cu mancare si priveste spectacolul vietii pe Pamant.

Imi place de el. Obiectiv si neimplicat, traieste viata la un nivel mai inalt decat mine probabil. Eu o traiesc la un nivel jos. Caut de mancare prin supermarketuri, ma tolanesc in fata televizorului in speranta unui mod rapid de a trece timpul. Doar ca maine dimineata sa vina pentru a-mi misca fundul la un job unde din nou caut un mod de a trece timpul pentru a ajunge in final in supermarket si in fotoliul din fata televizorului. Constiinta de mea de sine e praf. Constiinta rasei umane nici macar nu e definita in creierul meu. Cum sa fie definita daca ma uit la crime si la divertisment doar? Cum sa fie definita daca nu-mi pierd vremea citind? Cum sa fie definita daca problemele globale nu le privesc ca si cum ar fi ale mele? Ce ma doare pe mine capul e sa am o paine pe masa si un show la tv. Un mod simplu si ingenios de a tine cainele in lesa.

A, da, daca tot suntem la problema asta, parca imi amintesc ceva de o criza financiara prin 2008. Aveam si eu un credit atunci, luat pe 25 de ani. Fara avans, doar cu buletinul. Rata lunara, dobanda acceptabila, as zice. Problema banilor ma tinea in priza, ma afunda si mai mult in praful care e constiinta de sine. Pana la urma am renuntat, dobanda crescuse prea mult si banca de investitii care imi cumparase creditul a dat faliment. Mi-au luat casa, dar m-am mutat la bloc. Macar am unde sta. N-oi fi eu ca liderii americani din fruntea marilor banci, lideri care pana la urma au ramas cu banii mei in buzunar, dar nu-i problema. Cutia colorata imi trece zilele.

Incalzirea globala si schimbarea de clima? Problema companiilor de mediu. Corporatiile si globalizarea? Problema guvernului. Politica externa? Problema ministerului. Rasism si drepturile omului? Nu ma consider amenintat direct. Criza din Orientul Mijlociu? Noroc ca traiesc in Europa. Saracie, foamete, moarte? Am paine si circ, nici nu le vad.

Denegarea responsabilitatii: Cele mentionate mai sus sunt pura imaginatie. Nimic nu e real, totul e doar in mintea mea de copil plictisit de viata care cauta problemele acolo unde nu sunt.

Leave a comment

Filed under Anti-tot

Un cuvant mai mult decat necesar

E zgomot in jur. Baraitul coolerului din laptop, telefonul care suna de mailuri si mesaje, oameni mergand in sus si jos pe scari, vocile din televizorul de dincolo, tastele pacanitoare, muzica populara de la ceva nunta de aici din bloc. Noroc ca se poate scoate sunetul de buzz de la messenger. Ma face sa ma intreb de ce s-o fi inventat. Intre timp aud si taraitul unei sonerii. Vreo vizita in seara timpurie de iulie. Unii oameni sunt fericiti si nu le pasa. Da-i in judecata.

Cand iti plac oamenii si iti place sa stai cu ei in povesti, n-ai de ales decat sa vorbesti. Cand te suna o prietena cu care n-ai mai vorbit de ceva vreme, n-ai de ales decat sa vorbesti cu ea. Cand ajungi dimineata la job, n-ai de ales decat sa vorbesti cu cei din jur, altfel o sa creada ca esti un salbatic care a crescut in jungla. Cand mergi la magazin sa cumperi paine, n-ai de ales decat sa ceri painea aia. Decat daca nu te duci intr-un supermarket, iei painea de pe raft si o platesti la casa frumos, tinand ochii in varful tenisilor. Fara un “Buna ziua” si un “Multumesc”? Unde te crezi? In padure?

Ceea ce vreau eu sa zic este ca orice ai face, oriunde ai merge, trebuie sa-ti mearga gura. Nu poti altfel. Si conversatiile strict necesare nu ajung. Mai exista barfe, mai exista “stai sa vezi ce-am facut aseara” de parca m-ar interesa, mai exista mesaje scrise. Scrisori nu mai exista. Erau intr-o vreme, dar atata noroc ca au iesit din moda. Sunt prea multe discutii care se poarta de dragul de-a fi purtate si prea putine chiar nu au nevoie de cuvinte. Asta de cand cu “dezvoltarea comunicarii”, telefoane, feisbuc, messenger, tot ce vrei. Totul doar ca sa fii conectat. Totul doar ca sa nu fii “singur”.

Cuvintele sunt sarace, cuvintele nu spun ce gandesti. In mintea ta sunt lumi colorate si cai alergand pe campuri. Poti sa descrii un cal alergand pe camp? Nu poti. Ce ai de gand sa spui? Ca e negru calul, verde iarba si albastru cerul? Bine. Cum ramane cu libertatea, cu energia, cu pofta de viata? Cateodata cand ascult oamenii vorbind, ma gandesc ca e ceva dincolo de sensul cuvintelor pe care le aud. “Statuia dateaza din sec.  13 i.e.n.” Asta trebuie sa insemne mai mult decat atat, statuia aia are o poveste pe care cuvintele n-o spun pentru ca n-o pot prinde.

De-aia imi plac mie cartile. Liniste perfecta in afara copertilor, tumult si agitatie inauntrul lor. Si in carti sunt cuvinte, in ultima carte citita chiar cu vreo 100 de pagini mai multe cuvinte. Dar ele nu-ti cer nimic. Poti sa le si ignori. Dar pe oameni? Pe ei poti sa-i ignori?

1 Comment

Filed under Anti-tot