Category Archives: Experiment

Cine sunt și de ce sunt aici

Jurnal II al lui Cărtărescu mi-a dat o dispoziție de nepăsare. Citind paginile astea de ficțiune memorialistică (oximoron?) într-un ritm dureros de încet, răbdător și deloc curios, eu ca umil neofit nu mă pot simți decât lovită de fulgerul strălucirii cărtăresciene. Poate sună ironic, nici nu știu dacă asta mi-a fost intenția. Ce știu e că scriu fără oprire, fără frână. Mașina asta e automată și pedala de accelerație s-a stricat.

Nu cred că intenția autorului e să răspundă la întrebarea din titul. Dacă a vrut să facă asta vreodată, aș putea prespupune că a făcut-o acum 40 de ani, dacă nu și mai devreme. Bineînțeles, spre deosebire de alții care trebuie să răspundă la întrebare nu acum 25 de ani, ci după 25 de ani. Nu știu dacă răspunsul e așteptat și mai târziu decât niciodată. Poate nu mai așteaptă nimeni nimic și totul e furtună într-un pahar cu apă. Pentru Cărtărescu e evident simplu să răspundă cu Jurnalul lui. E scriitor, e cumpărat, de pierdut cu siguranță nu are nimic. Vocea și scrisul lui sunt auzite în toată Europa, chiar am văzut azi traducerea volumui în suedeză. Aș fi curioasă să știu daca a făcut-o intenționat. S-o fi trezit el într-o dimineață și, in drumul spre bucătărie, cafea și masa de scris i-a venit ideea ”o să-mi public jurnalul și o să fie tradus în suedeză”.

Află cine ești și apoi fă-o intenționat. E ceva brusc și tragic, chiar dacă motivațional, în propoziția asta.

Atitudinea lui e în esență aceeași cu cea a lui Oscar Wilde. Am căutat citatul într-o nebunie, dar va trebui să rămân la parafrazare. Scrie ca și cum nimeni n-ar fi acolo să citească. Așa ceva suna. Nu scrie pentru public, ei oricum nu au cum să știe ce se petrece în paharul ăla de apă. Fiecare blogger scrie pentru ”audiență”. Ca și cum audiența ar avea sensibilitatea frumuseții. Uite la mine. Sunt o mică MC în curs de devenire.

ipp

Leave a comment

Filed under Cărți, Experiment, Povești 1 la 1

Apă

Picătura se întinde grea, alunecă uscat și vâscos, la o viteză permisă de înclinarea oaselor rupte sub piele. Prima mi-a căzut pe încheietură. A doua pe falanga degetului mic. A treia pe umăr. Și pe a patra n-am mai simțit-o.

Plouă.

Râsetele se sparg de caldarâmul înecat și miroase a liliac târziu și câine ud. Câinele își mai plimbă încă omul în ploaie, pe om nu-l așteaptă nimeni la cină. Nu mai este praf în urmele pașilor din parc, pașii înșiși sunt lichizi, drenați de uscatul din baltă. Omul nu lasă urme în baltă. Câinele nu lasă urme în baltă. Doar cerul de antracit.

Plouă.

Aerul de plumb, mirosurile de catifea, amintirile de mătase. Atârnate de o frânghie, goală sub biciul furios al tăriei. Frânghia de stuf nu are voce să urle. Aerul își lasă toată greutatea pe piele. Ca un singur bloc de granit. Mirosurile crude otrăvesc, vindecă.

Plouă.

De prea mult deja. Simt că vara e inexistentă, undeva într-un univers paralel. Soarele a putrezit după nori, pământul a putrezit sub apăsarea ploilor. Doar iarba de mare mai crește. Tot pământul e un ocean și soarele s-a rostogolit din ceruri, verde și bolnăvicios.

Cine găsește soarele este rugat să-l lipească înapoi pe boltă și să aprindă becul.

Leave a comment

Filed under Concepte, Experiment