Category Archives: Pe drum

La prezent

Am încheiat anul vechi cu ultimele pagini din ”Poveste pentru timpul prezent” a lui Ruth Ozeki, nume necunoscut mie până acum vreo două luni când am dat peste lista scurtă a nominalizărilor la Man Booker 2013. Probabil că e doar o prejudecată de-a mea, dar întotdeauna când aud de autori premiați sau nominalizați, am impresia bruscă cum că ar fi mult prea-prea pentru mine ca să-i pot citi. Îmi place totuși să urmăresc premiile și premianții, măcar pentru cultura mea generală daca nu pentru chiar a pune mâna pe vreun volum. Anul ăsta însă când am văzut numele lui Ozeki răsunând atât de japonez, am știut că ar trebui să-i dau o șansă dincolo de citirea unui rezumat pe Goodreads. Continue reading

Leave a comment

Filed under Concepte, Cărți, Japonia

Me and my… Hakone

It was a wet and heavy Saturday afternoon as the train finally pulled in the Hakoneyumoto station. Leaving Tokyo and travelling only 100 km to reach the main spa resort in the Hakone area proved to be not so straight forward, especially when it’s 30 degrees outside, and a light drizzle soaking the already humid air. But all the weight of the morning and of the hours spent on the trains melted in the sight of the Hayakawa river. It was when I felt for the first time that I was finally beginning to see the wild face of Japan, to see not the fashion and the skyscrapers, but the mountains, the old trees and the rural landscape. And what other better way to plunge in the rural life than checking in at a ryokan.

 

Being lodged in a ryokan is a life experience in itself. In the small traditional Japanese-stylized apartment the stillness of days would come to a close, and the peace of being connected to the depths of nature would be astounding, dizzying, intoxicating and, in the end, so purifying. Living for two days only with raw fish, rice and organic green tea can change not only your body, but your thoughts and even your silence, if you allow it so far. I think I didn’t know how to allow it, I was still too tied to my European heritage, too thirsty for Coke.

And thirsty I would remain, when the end of each day would bring with it the hours of submersion into large outdoors pools of, who knows, 35-40 degrees hot water. The onsen. That which they hold so untamed, yet so simple, that you, as a Coke drinker, feel that is so foreign, so far from what you might know. The bathing itself is a ritual of body purification, starting with the first moment you step into the dressing room. Taking off your clothes, down to the scratch, and sitting on the small chair which would aid to the process of washing the body. And only then, when you’re perfectly clean, are you allowed to step into the hot water. And you close your lids, already soaked with the soft steam, arising from everywhere around you.

ipp

That Sunday was hard, yet rewarding. No better way to start the day than with a Japanese breakfast: rice, miso soup, who knows what sorts of fish, green tea. The classical way of exploring the Hakone area begins back to the outset: by taking the train from the Hakoneyumoto station. The train takes you on a steep slope to Gora, at 550m altitude, where the classical tourist would change to the cable car to the Sounzan Mountain. And this is we’re getting started. The Sounzan ropeway would take you to the sulphuric depths of Owakudani. There it is where hell itself emerges to the surface, you can smell it: black eggs boiled in the putrid water, yellow earth, green strands of leftover rain and the hot springs. It is once in a lifetime experience, you never want to get back there, your thoughts are already at the lake Ashi. It offers the iconic view of Japan: the red torii, against the humid forest, and at the foot of which, the lake itself.

 

The steam of the onsen couldn’t have clouded my memories, I still have them. Even after a month I can see the perfect round moon, over the rivers and the valley, now on the other side of the world for me. I still know that after the Hakone torii, the shrine and the path through the forest hide, a path where trees older than my own life bend over so many travelers crossing paths. I still know that there, on the other side of the world, there is a mountain called Komagatake where there is a temple always embraced by fog and rain. The weather is so humid there, the air always burdened by drizzle. It’s where the earth and the skies are only sleeping, together in a warm embrace.

 

Leave a comment

Filed under Amintiri, Japonia, Me and my... :Travel, Pe drum

Me and my… Tokyo

”Din vacanța asta trebuie să mă întorc întrucâtva schimbată, cu idei noi. Altfel.”

Mai aveam o săptămână de stat pe continentul asiatic când cuvintele astea îmi străfulgerau zilele și serile. O experiență ca asta nu avea cum să nu mă atingă, cum să nu mă schimbe într-un fel sau mai multe. Oi fi mai rezervată, mai indulgentă, mai feminină poate? M-am transformat într-un mic cameleon, aterizat în peisajul japonez pentru o scurtă perioadă din viață? Și, precum cameleonul, oi fi adoptat, inconștient poate, tare și trăsături adânci din acel stil de viață, atât de primordiale încât m-au crestat ca vântul si valurile stâncile oceanului? Nu am de ales decât să cred că da.

Orașul în sine îmi pare incredibil încă. Dacă n-aș avea relicvele fotografice și amintirile care se transformă și ard în fum cu fiecare zi care trece, probabil că nu aș crede și nu aș ști că chiar am călcat pe pământul nesigur al capitalei. Orașul e amețitor. Multifațetat, colorat, impasibil și imposibil, zâmbitor și indulgent, complex dar tulburător de simplu. Electric.

Orașul e liniștit când pășești pe nisip, coborând din vaporașul care te-a adus pe insulă. Odaiba farmecă prin tăcerea și solitudinea plajei. Vezi oameni pe terase la ceai, la plimbare pe coastă la soare sau la umbra palmierilor, câțiva pași mai încolo. Câțiva curajoși chiar se cufundă în apele de un albastru care te cheamă, te absoarbe, te otrăvește la limita imposibilului, când simți că însuși sufletul în tine ar putea ceda. Și in momentul ăla te rupți și te îndrepți către mall, către zgomotul care să înece tăcerea și solitudinea.

ipp

 

Orașul e viu, vopsit în mii de culori și nuanțe fără nume. Gălăgios și supradezvoltat în cartierele de shopping, care fiecare oferă marfă din colțuri opuse ale pieței. Orașul electric Akihabara te lovește direct în tâmple când ieși de pe porțile metroului. Agitația și tumultul nu cunosc limite, măsura nu își are definiție când granițele cartierului sunt fan-shopurile de anime și manga și străzile gem de toate electronicele posibile și imposibile: telefoane, electrocasnice, baterii, televizoare, console de jocuri. Totul și orice se amestecă în cacofonia zâmbitoare de culori. De pe cealaltă parte a baricadei te cheamă Ginza, cartierul shoppingului de lux și al zgârie-norilor. Haute couture, bijuterii și ceasuri, mobilă, design, toate promovate de nume mari în fashionul internațional. Strălucirea îți ia ochii, te îneacă, dar simți că orele pot trece neobservate, sunt atâtea de descoperit.

 

Orașul e trendy și tânăr. În Harajuku și Shinjuku nu simți că acum 400 de ani pe străzi călcau pescarii dintr-un sat pe malul a ceea ce acum e Tokyo Bay. Pentru a simți atmosfera trecutului, piața de pește Tsukiji e răspunsul. Acolo sunt minusculele baruri de sushi care servesc peștele pescuit abia cu câteva ore înainte de răsăritul aceleiași zile. În micul bar fără nume în memoria mea mai simt încă textura celui mai bun sushi pe care probabil o să-l gust vreodată. Dar în Harajuku nu, acolo trendul face jocul. Și mai ales în mod ironic, trendul vintage. În orele petrecute acolo am încetat să mai cred că șosetele purtate cu sandate sau pantofi arată ridicol. Roz prăfuit, gri-albăstrui, bej, vișiniu, toate nuanțele de maro, lila. Culorile care transformă moda de origine franțuzească în pecetea vintageului japonez. Nimic nu e ridicol, prea mult sau exagerat acolo. Totul arată natural, iar capriciile modei își fac de cap.

 

Tokyo e imaginea vie a tradiției îmbrățișate de tehnologie. Cel mai înalt turn de televiziune, Tokyo Skytree, se apleacă peste temple și altare vechi de sute de ani. Gradinile imperiale sunt înconjurate de zgârie-norii din Ginza. Frenetismul și contradicțiile se contopesc perfect  cu tăcerea și contemplația. Electric. Oare aici se ascunde spiritul japonez?

Leave a comment

Filed under Japonia, Me and my... :Travel

De la pizza la martini

Aveam 2 trolere dupa mine, o notita cu adresa pensiunii unde aveam sa stau pentru urmatoarea luna si un numar de Romania in roaming.  Nu stiu, cred ca imi imaginasem ca o sa gasesc un autobuz care o sa ma duca in poarta viitoarei case. Planul asta nu a functionat. Tin minte ca am intrebat pe cineva pentru un numar de taxi. M-a surpins o deloc usoara confuzie cand am recunoscut un anumit cuvant din conversatia pe care sarbul, caci sarb era am aflat apoi, a avut-o cu dispeceratul de taxi. O turista. Trebuie ca cele doua trolere ale mele l-au facut pe concetateanul sarb sa presupuna ca am venit in vacanta la o prietena zapacita. Si totusi, scumpa mea zapacita, cele 6 luni sigure pe care le aveai in fata ta in dupa-masa aia de aprilie nu iti dadeau dreptul la mai mult.

30 aprilie 2012. Imi amintesc perfect ziua asta. Ceea ce ma izbeste peste tample de fiecare data cand imi intorc privirea catre atunci e temperatura din aer. Mirosea a primavara si a nou. Am coborat din autobuzul aproape de lux fara sa ma astepte nimeni, fara sa astept nimic. Imbratisam fiecare clipa asa cum ma navalea din dupa-masa tarzie de primavara doar cu o simpla curiozitate. Sunt sigura ca zambeam, eram dincolo de orizontul imaginatiei. Erai nebuna de legat, asta erai. Venita in Germania, o tara pe care fantezia ta dublata de stralucirea monedei europene a transformat-o intr-un scop prea intamplator si o limba in care abia daca puteai lega 2 cuvinte. Cine face asa ceva? Nu iti pasa de nimic, erai legata la ochi si umblai cu mainile intinse pe marginea prapastiei, nu ti-ai pus niciodata intrebarea “ce-ar fi daca?”.

Ce-ar fi fost daca… Asta e intrebarea corecta acum si intrebarea care imi trimite fiori reci pe sira spinarii, imi incrunta sprancenele si imi arunca un bolovan in piept. Ce-ar fi fost daca pizza rece pe care am avut-o drept cina in seara aia de 30 aprilie s-ar fi repetat mereu si mereu, saptamana de saptamana? Ce-ar fi fost daca ai fi fost intampinata de priviri reci si politicoase in loc de zambete calde si voci prietenoase? Ce-ar fi fost daca, atunci cand ridici ochii din ecranul laptopului ai fi vazut nu rafturile bibliotecii indoindu-se sub greutatea cartilor, ci tot peretele alb, lipsit de personalitate al camerei de la pensiune? Si, cel mai cutremurator, ce-ar fi fost daca… daca el… Respiratia sacadata nu mai mai lasa sa continui, am nevoie de gustul individual al martiniului sa ma linisteasca.

Timpul perfect al modului conditional-optativ. Cateodata iubesc gramatica. Timpul perfect nu mai cunoaste schimbare.

Strangi in pumn firul solid al timpului prezent ca sa te aduca inapoi in papucii de casa portocalii cu un detaliu de floare alba. Paharul inalt de martini asteapta inca pe jumatate si cea mai nou-descoperita trupa canta din spatele ecranului plat al televizorului. Gandirea pozitiva si o incredere nu oarba, ci de-a dreptul disperata in concentrarea pe propria persoana. Daca ma intreaba cineva, aici sunt cheile pentru a pasi pe marginea prapastiei.

Leave a comment

Filed under Amintiri, Pe drum, Povești 1 la 1

Incerc Marea Japoniei cu degetul

Japonia. Cuvantul in sine exercita o fascinatie inexplicabila asupra mea. O fi la fel pentru toti europenii? Ceea ce e diferit fata de tot ceea ce cunosti indeamna fie la frica, fie la curiozitate. Inca nu am reusit sa-mi dau seama care dintre cele doua optiuni se aplica in cazul extraterstrilor, dar m-am hotarat in legatura cu Tara Soarelui Rasare. Curios. Excentric. Bizar. Nebunesc. Toate adejectivele din campul lexical al vrajii culturale.

Cine se duce pe wikipedia, pe gugal sau pe maps si cauta japonia sau japan o sa gaseasca mai multe informatii geografice, obiective si corecte decat as putea eu sa dau in 10 ani. Sau poate ar deveni si varnedef o sursa de incredere daca acei 10 ani i-as petrece de partea cealalta a globului. Dar nu asta e scopul meu, nu sunt un ziar local si nici o enciclopedie ambulanta. Ceea ce vreau eu sa fac e sa colorez fiecare litera a cuvantului Japonia in subiectivitate si farmec. Vreau o experienta a mea, patata de personalitatea si interesele mele, adusa la viata de urmele pe care sneakersii mei o sa-i lase pe pamant asiatic, imprimata in memorie de poze facute la intamplare sau indelung planificate. Vreau Japonia mea, Japonia noastra, o istorie care nu se repeta pentru ca nimeni nu va mai avea ochii si perceptiile mele, nimeni camera mea foto.

Desi sunt aproape sigura ca ghidul meu National Geographic Traveller si-a mai facut loc pe rafturile altor biblioteci. Era oferta la Adevarul, nu aveam cum sa-i rezist. Ii deschid paginile si inca miroase a nou, a neatins. Desi am citit jumate deja. Tokyo si Kanto, Hokkaido si Kansai, Kyushu si Okinawa. Nume care nu mai imi sunt straine, ci au mirosul familiar al nerabdarii si asteptarilor. Sunt sigura ca o sa recunosc Palatul Imperial de la distanta si noaptea o sa ma trezesc la imaginea lui Fuji-san in flacarile-ghid ale pelerinilor matinali. Gradinile japonezele o sa ia locul imitatiei din Gradina botanica din Cluj. O sa stiu ca sub apele tacute ale Pacificului se afla o lume vie si colorata. Oare creaturile marine din Marea Chinei de Est vorbesc japoneza sau chineza? Fac pariu ca o sa aflu.

Leave a comment

Filed under Japonia

Iconic

The air heavy with thought and my sight somewhat blurred with rum. Trying to focus on a single point in the small space in which I had confined myself seemed to be difficult. Bottles on the walls: liquor, beer, wine, whiskey. Paintings hanging on the walls: postmodernism  laid down by children, black and white photographs, portraits of people long gone. Objects floating on the floor of the small room: old chairs, tables stained with the passing of the years and alcohol, the well-known green armchair in the right corner. And the music whispering in my ears: Jack White, The White Stripes, The Black Keys, Band of Skulls, even the annoying reggae. So many other countless artists which found their way in my iPod after so many afternoons and evenings spent on the green armchair or on an old chair.

Firing off a new life in Ingolstadt was something else entirely. I remember my thrill when only a few weeks would separate me from a new job, some new friends, a new living. Then the weeks turned into days, the days into minutes. The sand in the hourglass of my expectations started counting up from zero when I set foot on Bavarian soil. The loneliness which I had so much longed for, the clear time to enjoy the new city and the lack of sharing responsibilities were at hand.

After two weeks in Ingolstadt the excitement had worn off. Danube, check. Ducks on the Danube, check. Shops, check. Museums, check. Greek restaurants, check. Finding a flat, check. Practicing German, bored already. With the dictionary at least.

It must have been the end of May when I discovered it. It was a time when I was reading a lot. I already knew the parks and the banks of the Danube, I needed a new place to rest what always was a new book. And there it was, slightly askew from the city center, slightly unnoticeable, slightly something else. Just like my new life.

It became the refuge of my Sunday afternoons, of my Saturday evenings, of my pre-weekend drinks. Would have become my Monday morning, too, hadn’t it been closed. The place to go where there was no other place to go to. Getting free Mojitos must have contributed to the attraction, I have to admit. So did the free, unforced conversations with people whose names I didn’t even know and who were never to be seen again, the smile of the stranger whom I asked for a light, the southern wind softly caressing my hair while warm afternoons turned into chilly evenings as the sunglasses were no longer needed.

I took to drinking black tea with rum there, I never before knew such a fatal combination existed. But this happened later when I no longer needed only my books to spark up a controversy. When on the oter side of the wall people started showing up and real arguments were thrown in the face of my sometimes infantile ideas. I soon didn’t have time for reading or contemplating the beverages on the walls anymore, I had to come up with arguments to back up my boredom with Kafka or my sympathy for the classical ballet. Each hour and minute was electrifying.

photo

Only the tea and the rum stayed the same, just together now. I see strange faces lately there, I see new colours on the walls, I see some new chairs instead of the uncomfortable, but familiar ones. The atmosphere is still there, the smiles still painted but the the place seems to have grown out of its old heart a bit. Maybe I see my own changes reflected by the dull walls, my own ideas whom I can’t afford to be infantile anymore. It’s been a year.

Leave a comment

Filed under Amintiri, English, Pe drum