Category Archives: Secrete

Cine sunt și de ce sunt aici

Jurnal II al lui Cărtărescu mi-a dat o dispoziție de nepăsare. Citind paginile astea de ficțiune memorialistică (oximoron?) într-un ritm dureros de încet, răbdător și deloc curios, eu ca umil neofit nu mă pot simți decât lovită de fulgerul strălucirii cărtăresciene. Poate sună ironic, nici nu știu dacă asta mi-a fost intenția. Ce știu e că scriu fără oprire, fără frână. Mașina asta e automată și pedala de accelerație s-a stricat.

Nu cred că intenția autorului e să răspundă la întrebarea din titul. Dacă a vrut să facă asta vreodată, aș putea prespupune că a făcut-o acum 40 de ani, dacă nu și mai devreme. Bineînțeles, spre deosebire de alții care trebuie să răspundă la întrebare nu acum 25 de ani, ci după 25 de ani. Nu știu dacă răspunsul e așteptat și mai târziu decât niciodată. Poate nu mai așteaptă nimeni nimic și totul e furtună într-un pahar cu apă. Pentru Cărtărescu e evident simplu să răspundă cu Jurnalul lui. E scriitor, e cumpărat, de pierdut cu siguranță nu are nimic. Vocea și scrisul lui sunt auzite în toată Europa, chiar am văzut azi traducerea volumui în suedeză. Aș fi curioasă să știu daca a făcut-o intenționat. S-o fi trezit el într-o dimineață și, in drumul spre bucătărie, cafea și masa de scris i-a venit ideea ”o să-mi public jurnalul și o să fie tradus în suedeză”.

Află cine ești și apoi fă-o intenționat. E ceva brusc și tragic, chiar dacă motivațional, în propoziția asta.

Atitudinea lui e în esență aceeași cu cea a lui Oscar Wilde. Am căutat citatul într-o nebunie, dar va trebui să rămân la parafrazare. Scrie ca și cum nimeni n-ar fi acolo să citească. Așa ceva suna. Nu scrie pentru public, ei oricum nu au cum să știe ce se petrece în paharul ăla de apă. Fiecare blogger scrie pentru ”audiență”. Ca și cum audiența ar avea sensibilitatea frumuseții. Uite la mine. Sunt o mică MC în curs de devenire.

ipp

Leave a comment

Filed under Cărți, Experiment, Povești 1 la 1

Me and my… Hakone

It was a wet and heavy Saturday afternoon as the train finally pulled in the Hakoneyumoto station. Leaving Tokyo and travelling only 100 km to reach the main spa resort in the Hakone area proved to be not so straight forward, especially when it’s 30 degrees outside, and a light drizzle soaking the already humid air. But all the weight of the morning and of the hours spent on the trains melted in the sight of the Hayakawa river. It was when I felt for the first time that I was finally beginning to see the wild face of Japan, to see not the fashion and the skyscrapers, but the mountains, the old trees and the rural landscape. And what other better way to plunge in the rural life than checking in at a ryokan.

 

Being lodged in a ryokan is a life experience in itself. In the small traditional Japanese-stylized apartment the stillness of days would come to a close, and the peace of being connected to the depths of nature would be astounding, dizzying, intoxicating and, in the end, so purifying. Living for two days only with raw fish, rice and organic green tea can change not only your body, but your thoughts and even your silence, if you allow it so far. I think I didn’t know how to allow it, I was still too tied to my European heritage, too thirsty for Coke.

And thirsty I would remain, when the end of each day would bring with it the hours of submersion into large outdoors pools of, who knows, 35-40 degrees hot water. The onsen. That which they hold so untamed, yet so simple, that you, as a Coke drinker, feel that is so foreign, so far from what you might know. The bathing itself is a ritual of body purification, starting with the first moment you step into the dressing room. Taking off your clothes, down to the scratch, and sitting on the small chair which would aid to the process of washing the body. And only then, when you’re perfectly clean, are you allowed to step into the hot water. And you close your lids, already soaked with the soft steam, arising from everywhere around you.

ipp

That Sunday was hard, yet rewarding. No better way to start the day than with a Japanese breakfast: rice, miso soup, who knows what sorts of fish, green tea. The classical way of exploring the Hakone area begins back to the outset: by taking the train from the Hakoneyumoto station. The train takes you on a steep slope to Gora, at 550m altitude, where the classical tourist would change to the cable car to the Sounzan Mountain. And this is we’re getting started. The Sounzan ropeway would take you to the sulphuric depths of Owakudani. There it is where hell itself emerges to the surface, you can smell it: black eggs boiled in the putrid water, yellow earth, green strands of leftover rain and the hot springs. It is once in a lifetime experience, you never want to get back there, your thoughts are already at the lake Ashi. It offers the iconic view of Japan: the red torii, against the humid forest, and at the foot of which, the lake itself.

 

The steam of the onsen couldn’t have clouded my memories, I still have them. Even after a month I can see the perfect round moon, over the rivers and the valley, now on the other side of the world for me. I still know that after the Hakone torii, the shrine and the path through the forest hide, a path where trees older than my own life bend over so many travelers crossing paths. I still know that there, on the other side of the world, there is a mountain called Komagatake where there is a temple always embraced by fog and rain. The weather is so humid there, the air always burdened by drizzle. It’s where the earth and the skies are only sleeping, together in a warm embrace.

 

Leave a comment

Filed under Amintiri, Japonia, Me and my... :Travel, Pe drum

Dor de toamnă

Azi a fost toamnă pentru prima dată anul ăsta. Pentru mine cel puțin. Toamna nu vine la 1 septembrie sau la solstițiul de vară. La o oră sau la o dată fixă din calendar. Fiecare își are toamna lui. A mea începe odată cu ultimul pahar de bordeaux, al cărui gust e deja prea intens și își cere porția de ciocolată caldă. Și primul pahar de bordeaux ținut între degetele acoperite de jerseul tras până la vârful unghiilor rămase cu urme de lac negru, ca într-o noapte în Vamă. Toamna mea vine când încep să caut scuze, să fiu ușurată că îmi pot spune că e prea frig afară ca să mai pierd timpul la plimbări și la ceaiuri în oraș. Când mă pot întoarce acasă la ora 9 și pot aprinde lampa cu lumina ei gălbuie care mă adoarme, încălzită pe jumătate de pătura portocalie de polar. Cealaltă jumate o pescuiesc din ce a mai rămas în paharul de bordeaux.

E toamnă în mijlocul lui iulie, când mă trezesc dorindu-mă înapoi în acel septembrie care și acum mă mai apasă și înverzește când nu îl acopăr cu pătura prezentului. E toamnă în mai, când ziua își lungește umbrele până la 8-9 seara și mă scoate în oraș, când eu mă doresc doar să încep volumul ăla de fantasy, singurul care mai poate îngropa zâmbetele care flutură în aer. Dar e cel mai toamnă și toamna în septembrie, când simți sarea din tine, aproape că poți s-o simți, îți dorești din răsputeri să o simți dar prea multe luni de septembrie au trecut de atunci. În octombrie, când zilele te strâng în chingi de frânghie udă și te gândești că i-or prinde bine mănușile, fularul ăla. Te gândești la carți lăsate pe alte rafturi. În noiembrie, când deja ai amorțit. Cred că totuși în noiembrie e cel mai toamnă și toamnă.

Mi-e dor de cizmele maro și de pantalonii petrol. De paltonul negru până la genunchi și de fularul crem înfășurat de atâtea ori în jurul gâtului că răsuflarea îți vine înapoi, fierbinte și umedă peste vârful încă rece al nasului. De manușile negre cu degtele tăiate, uitate în buzunarul palonului. De cana de ceai negru cu rom, înecată în lumină gălbuie, băută în ritm de indie și Lana del Rey. Ochii se duc pe apa sâmbetei încă și mai departe, dar paginile trec și trec, până când abia dacă mai ramân câteva picături pe fundul cănii. Și te întrebi dacă să mai comanzi încă una sau să mergi acasă și să cauți plicul de lavandă în coșulețul cu săruri de baie.

Îmi doresc o ploaie care să sfâșie pamântul ăsta până la ultimul grăunte de nisip. Să mă sfâșie înapoi în praful de stele din care m-am născut. Și asta doar toamna mai poate aduce. Când cuvintele vin nu știu de unde și mă dansează peste pagini de crizantemă albă. Când totul moare cred în sensul vieții. Ironic.

8224319508_2591905e42_c*Photo by courtesy of Ana Toma

 

2 Comments

Filed under Forme de artă, Secrete

All work, all play

I remember an early occurrence of work in my life. Looking back on it now and making a parallel to the definition of this word which sticks too often in my path now, I see that I’ve completed a circle. I ended up in the same point I started from. That childhood and those pale colours of memory seem to breathe new life in these present hours.

Various moments, various places, can’t exactly put my finger on every one of them. Hardly on any of them. Characters which my memory spawns drag question marks now, were they real? Reality as a time which has gone out of focus. Always three characters on the scene.

My grandma was always there, that’s for certain. She could only make her voice heard, my gaze was directed to the table, to the papers I was bending upon, to the notes I was taking, to the crossword I was solving. Always pen and paper. And me with my complete focused attention. Her voice speaks to an immaterial third person and words flow only like echoes now: “Leave her alone, she’s working”. She’s working. Those words protected me from whoever was trying to invade my pen-and-paper solitude. It’s worth mentioning perhaps that in my mind from then, what I was doing was not called working and I even defended myself against that. “I’m not working, just taking some notes”. Or “I’m not working, just catching up on some reading” But my defense was a weak one. Deep inside me, or not so deep, because a faint smile must have reached onto the surface of my lips, I was proud of myself, that someone thought I was working. Someone, looking at me, and thinking that my pen-and-paper games were work. Or that I was doing homework, that would be an option also. However it might have been, I was having fun with it, spending time joyfully and forgetting to have dinner, and someone thought I was working. I felt like I was getting away with it, cheating on the world and congratulating myself on it.

The contradiction grows strong now, or grows weak, I’m not really sure from which direction to look. It must be because I never regarded any of the jobs I had ever since then and until now as “work”. Those were just jobs. Even now when somebody says they’re working on something, I envy them because I always have the feeling they are just doing variants of my pen-and-paper games, secretly cheating on the world, without nobody knowing their secret. I even envy them because I haven’t had that feeling since those times which are now so blurry. I don’t think I’ve really worked since then, I’ve just been doing my job.

Maybe sleeping time is over, I should start working again. I want fun and joy to overwhelm me, I want to go back to doing my games and go to sleep smiling, feeling I’ve done something meaningful for the day. And maybe this is my way of getting those times back in focus again.

Leave a comment

Filed under Amintiri, English

Egoist

Citeam un articol azi-dimineață. Cuvintele, înșiruirea lor, farmecul ploii de afară, probabil perfecțiunea temporală a minutelor au stârnit ecouri în mine. Păreri, contradicții, cute ușoare pe o frunte încă tânără. La mijlocul articolului deja nu mai eram atentă, probabil că jumătate din ce am citit s-a strivit sub sunetul picăturilor grele de apă. Singurul meu gând mai era să dau share articolului, să văd ce se întâmplă. Câți dintre prietenii mei de pe fb mai au aceleași păreri, câtora li se mai iscă aceleași gânduri contradictorii, câte cute ușoare mai apar pe unele frunți încă tinere.

Mai aveam doar o treime de citit din articol când de undeva, din neguri sau din orizont, ca o furtună, amintirea lui Bobi. Bobi locuia într-o cameră la mansardă. Camera era luată cu chirie de la un batrânel care locuia singur în casa moștenită probabil din generație în generație. Adevărul era însă că nu am fost niciodată siguri de asta, dar fantasmele gândurilor noastre acolo zburau. La fiecare joc al nostru de adevăr sau provocare, când Bobi alegea provocarea, îl îndemnam să îl întrebe pe bătrânel dacă într-adevăr casa are o istorie mai lungă de câteva zeci de ani. Bineînțeles că nu a făcut-o niciodată, prefera cu siguranță să i se toarne ulei fierbinte pe gât și să moară în chinuri groaznice, deși nici teoria asta n-am testat-o. Și aici lua sfârșit jocul nostru de adevăr sau provocare. Eu mă prefăceam supărată pe el, mă întorceam cu spatele și mă uitam la ploaia curgând pe geamul strâmb. Număram picăturile și îmi așteptam cadoul de schimb. Bobi avea întotdeauna o piersică sau o caisă uscată pentru mine. Iarna o poveste, o pățanie de la școală. Primăvara un ghiocel furat, presat între paginile unui dicționar vechi. Toamna eram plecată.

Bobi ar fi înțeles. Mi-ar fi înțeles părerile, contradicțiile și fruntea ușor încruntată. Ar fi zâmbit, batrân ca vântul, doar din ochi, cu buzele strâns lipite, conturate doar de lumina galben-portocalie a serii de la orizont. Și mi-ar fi zis că ce-i al meu, al meu să fie. Și apoi s-ar fi întors la cotrobăiala după piersica aia pe care probabil uitase deja că o pusese în ghiozdan pentru prânz la școală.

Și astfel articolul a devenit doar al meu, cuvintele mi s-au tatuat singure pe creier, împreună cu semnele de punctuație și cu greșelile de ortografie. Momentele au devenit doar ale mele, niciun Canon, niciun Nikon nu va mai avea dreptul la ele. Culorile serii au devenit doar ale mele, picăturile grele de apă au devenit doar ale mele, trandafirii uscați, uitați de saptămâni pe masa din bucătărie. Apa fetidă din vază. Oboseala și nopțile. Umbrele și zăpada. Doar ceea ce e semnificativ, desigur.

Leave a comment

Filed under Amintiri, Anti-tot

Vise comune

Am amânat atât de mult să scriu despre ”Golful francezului” încât am stat mai bine de 5 secunde să-mi amintesc titlul cărții și să-mi amintesc despre ce vreau să scriu de fapt. Am fost atât de aproape să amân și azi… Timpul îmi scapără printre degete ca o flacără vie, mă arde în goana lui ridicolă și fără sens. Mi-aș dori doar să știu să-l prețuiesc mai mult. Urăsc să mă grăbesc.

IMG_0186

Mă așteptam de la Daphne du Maurier mai mult. Când am cumpărat volumul din colecția Adevărul (acum 4 ani, incredibil!), l-am cumpărat cu gândul la Rebecca. Madam deWinter și misterul ei gotic îmi stăruiau în creier, bâzâind în insistențe și comparații premeditate. Dar cu toate acestea, francezul și golful lui nu au fost dezamăgitori. Umbrele de romantic țesute în poveste au salvat-o.

Ceea ce m-a atras la personajul Donei încă de la început a fost felul în care se separă ea de sine însăși. Cum se rupe în două personaje, în două caractere cu vieți, dorințe și responsabilități diferite. Dona-doamna e femeia iubită de societate, puțin nebună, puțin seducătoare, dar mereu în limitele îngăduite. Nu se abate de la aleea pietruită, poartă mereu rochiile lungi până la glezne, se comportă ca o femeie de lume. Dar flacăra i-a murit în ochi. Dona-piratul e iubita francezului. E femeia liberă, cu părul în vânt și mâinile arse de soare, cu zâmbetul jucăuș care nu-i părăsește niciodata buzele. Nu poate fi sigură pe ziua de mâine, își trăiește viața ca și copil al lumii. Flacăra o arde mistuitor.

Două personaje diametral opuse, dar închise într-unul singur. Două personaje care nu pot coexista, nu se pot suferi unul pe celălalt, nu își au unul memoria celuilalt. Prozaic. 99% din populația globului se poate probabil recunoaște în Dona și în dilema ei. Cine e personajul care va supraviețui? Previzibil încă de la pagina 0. Previzibil încă din momentul când ți-ai și pus întrebarea, când ai recunoscut ziua și când ai recunoscut noaptea.

În fond, asta e o care despre libertate. Libertatea de a avea și libertatea de a dărui. Libertatea ca iluzie și iluzia supremă ca libertate. Și dacă mai întreabă cineva cine e iluzionistul principal în showul ăsta poți să-i răspunzi enigmatic: tu însuți!

Leave a comment

Filed under Cărți, Gânduri