Category Archives: Povești 1 la 1

Cine sunt și de ce sunt aici

Jurnal II al lui Cărtărescu mi-a dat o dispoziție de nepăsare. Citind paginile astea de ficțiune memorialistică (oximoron?) într-un ritm dureros de încet, răbdător și deloc curios, eu ca umil neofit nu mă pot simți decât lovită de fulgerul strălucirii cărtăresciene. Poate sună ironic, nici nu știu dacă asta mi-a fost intenția. Ce știu e că scriu fără oprire, fără frână. Mașina asta e automată și pedala de accelerație s-a stricat.

Nu cred că intenția autorului e să răspundă la întrebarea din titul. Dacă a vrut să facă asta vreodată, aș putea prespupune că a făcut-o acum 40 de ani, dacă nu și mai devreme. Bineînțeles, spre deosebire de alții care trebuie să răspundă la întrebare nu acum 25 de ani, ci după 25 de ani. Nu știu dacă răspunsul e așteptat și mai târziu decât niciodată. Poate nu mai așteaptă nimeni nimic și totul e furtună într-un pahar cu apă. Pentru Cărtărescu e evident simplu să răspundă cu Jurnalul lui. E scriitor, e cumpărat, de pierdut cu siguranță nu are nimic. Vocea și scrisul lui sunt auzite în toată Europa, chiar am văzut azi traducerea volumui în suedeză. Aș fi curioasă să știu daca a făcut-o intenționat. S-o fi trezit el într-o dimineață și, in drumul spre bucătărie, cafea și masa de scris i-a venit ideea ”o să-mi public jurnalul și o să fie tradus în suedeză”.

Află cine ești și apoi fă-o intenționat. E ceva brusc și tragic, chiar dacă motivațional, în propoziția asta.

Atitudinea lui e în esență aceeași cu cea a lui Oscar Wilde. Am căutat citatul într-o nebunie, dar va trebui să rămân la parafrazare. Scrie ca și cum nimeni n-ar fi acolo să citească. Așa ceva suna. Nu scrie pentru public, ei oricum nu au cum să știe ce se petrece în paharul ăla de apă. Fiecare blogger scrie pentru ”audiență”. Ca și cum audiența ar avea sensibilitatea frumuseții. Uite la mine. Sunt o mică MC în curs de devenire.

ipp

Advertisements

Leave a comment

Filed under Cărți, Experiment, Povești 1 la 1

Excesul ca investiție

Așa ne spunem (cel puțin noi, femeile) când mergem la cumpărături. Că e o chestiune de investiție. Când privirea ți-e atrasă de perechea aia de tocuri până-n gât, când cămașa aia albă nu e prea transparentă nici măcar pentru diminețile târzii când ajungi la job, sau când blugii de la reducere nu sunt prea strâmți nici când ai ratat câteva ședințe de sală. Execesele nu sunt rare, le vezi pe stradă, le vezi  în birou 5 zile pe săptămână. Mâncare sau nutriție? Ultima modă de la Paris sau prost gust? Culoare sau kitsch?

Totul e prea mult în jurul meu: sunetul prea tare, ziua prea strălucitoare, oamenii prea colorați, vara prea departe. Dar cred ca niciodata nu înțeleg mai bine ce inseamnă „prea“ decât atunci când ajung, dintr-un motiv sau altul, într-o librărie. Prea multă hârțogăreală, prea multă literatură de consum si prea puține pietre cu adevărat prețioase.  Entertainment, fantasy, erotic. Twilight se vinde în ediție de lux (da, sunt vinovată!) și clasicii sunt reeditați în carte de buzunar.

Păcatul meu sunt librăriile. Nu mă pot abține de la a cumpăra, cumpăra, cumpăra. Cărți, semne de carte, stickere colorate, ex-librisuri. Nu adaug la listă ebook readere pentru ca îl am pe Scarlett (așa îl cheama pe Nookul meu First Edition) de care nu m-aș putea despărți nici înecată. Linia de plutire s-a manifestat atunci când a apărut Nook Touch. Am vrut să-l vând pe Scarlett, am vrut să-l pastrez si să adaug Touchul în colecție. Acum îi mulțumesc conștiinței mele că nu mi-a permis.

Librăriile sunt periculoase, pândesc zâmbărețe pe marginea trotuarului și, dacă nu ești atentă, începi cu a te uita aleatoriu la cărțile si CD-urile expuse afară, la reducere, și termini  ieșind pe ușile automate cu o plasă de carți și accesorii în brațe. Nu, serios, promit că doar mă uit la audiobookurile astea, oricum nu pot să le cumpăr că nu înțeleg ce zic ăia în germană. Nici nu iau coș de cumparaturi. Ah, uite că au cărți de bucate la discount. Vai, nu pot sa cred, fantasy la 4,99 euro. OMG Patrick Rothfuss, de când vreau să citesc continuarea la „The Name of the Wind”! Acuma normal că nu pot ieși din librărie cu o singură carte, mă simt aiurea. Ia să vedem, poate au si ceva de George Martin. De ce naiba n-am luat coș de cumpărături?

Și gata, înca alte 2-3 cărți adăugate la raftul cu necititele.  Alți bani investiți în exces.

Margaret Atwood și Patrick Rothfuss. Autori contemporani, volume necitite pe raft. Care e excesul și care e necesarul? Cum pot să judec și cum pot să trimit la ghilotină? Ce e sigur e că investiția a fost sau va fi făcută. Fie ea în format audiobook, ebook, carte de buzunar, ediție de lux, discount, bibliotecă, împrumut. Și momentul deciziei atârnă încă la orizont.

Leave a comment

Filed under Povești 1 la 1

De la pizza la martini

Aveam 2 trolere dupa mine, o notita cu adresa pensiunii unde aveam sa stau pentru urmatoarea luna si un numar de Romania in roaming.  Nu stiu, cred ca imi imaginasem ca o sa gasesc un autobuz care o sa ma duca in poarta viitoarei case. Planul asta nu a functionat. Tin minte ca am intrebat pe cineva pentru un numar de taxi. M-a surpins o deloc usoara confuzie cand am recunoscut un anumit cuvant din conversatia pe care sarbul, caci sarb era am aflat apoi, a avut-o cu dispeceratul de taxi. O turista. Trebuie ca cele doua trolere ale mele l-au facut pe concetateanul sarb sa presupuna ca am venit in vacanta la o prietena zapacita. Si totusi, scumpa mea zapacita, cele 6 luni sigure pe care le aveai in fata ta in dupa-masa aia de aprilie nu iti dadeau dreptul la mai mult.

30 aprilie 2012. Imi amintesc perfect ziua asta. Ceea ce ma izbeste peste tample de fiecare data cand imi intorc privirea catre atunci e temperatura din aer. Mirosea a primavara si a nou. Am coborat din autobuzul aproape de lux fara sa ma astepte nimeni, fara sa astept nimic. Imbratisam fiecare clipa asa cum ma navalea din dupa-masa tarzie de primavara doar cu o simpla curiozitate. Sunt sigura ca zambeam, eram dincolo de orizontul imaginatiei. Erai nebuna de legat, asta erai. Venita in Germania, o tara pe care fantezia ta dublata de stralucirea monedei europene a transformat-o intr-un scop prea intamplator si o limba in care abia daca puteai lega 2 cuvinte. Cine face asa ceva? Nu iti pasa de nimic, erai legata la ochi si umblai cu mainile intinse pe marginea prapastiei, nu ti-ai pus niciodata intrebarea “ce-ar fi daca?”.

Ce-ar fi fost daca… Asta e intrebarea corecta acum si intrebarea care imi trimite fiori reci pe sira spinarii, imi incrunta sprancenele si imi arunca un bolovan in piept. Ce-ar fi fost daca pizza rece pe care am avut-o drept cina in seara aia de 30 aprilie s-ar fi repetat mereu si mereu, saptamana de saptamana? Ce-ar fi fost daca ai fi fost intampinata de priviri reci si politicoase in loc de zambete calde si voci prietenoase? Ce-ar fi fost daca, atunci cand ridici ochii din ecranul laptopului ai fi vazut nu rafturile bibliotecii indoindu-se sub greutatea cartilor, ci tot peretele alb, lipsit de personalitate al camerei de la pensiune? Si, cel mai cutremurator, ce-ar fi fost daca… daca el… Respiratia sacadata nu mai mai lasa sa continui, am nevoie de gustul individual al martiniului sa ma linisteasca.

Timpul perfect al modului conditional-optativ. Cateodata iubesc gramatica. Timpul perfect nu mai cunoaste schimbare.

Strangi in pumn firul solid al timpului prezent ca sa te aduca inapoi in papucii de casa portocalii cu un detaliu de floare alba. Paharul inalt de martini asteapta inca pe jumatate si cea mai nou-descoperita trupa canta din spatele ecranului plat al televizorului. Gandirea pozitiva si o incredere nu oarba, ci de-a dreptul disperata in concentrarea pe propria persoana. Daca ma intreaba cineva, aici sunt cheile pentru a pasi pe marginea prapastiei.

Leave a comment

Filed under Amintiri, Pe drum, Povești 1 la 1

Competitia

Pulsul. Inima. Respiratia. Toate imi rasuna in creier la unison. Batai puternice de tobe ce parca imi sfredelesc tamplele, incheieturile, gleznele. Totul se izbeste de mine si in mine, nu mai are loc. Si tot timpul asta oranjul bland al peretelui. Ma gandesc, de ce e peretele oranj? Care e povestea lui si a culorilor care l-au impodobit? Culori. Daca tobele din creier s-ar opri poate culoarea peretelui nu ar tinde catre negru. Poate ca as putea vedea mai mult decat un punct de lumina in care toate sunetele sunt concentrate.

M-am trezit inainte de 7 cu lipsa de chef. Aveam o nevoie patologica de un motiv pentru a-l dosi in spatele sagetilor crude care voiau sa se ascunda dupa priviri verzi. La naiba. Nu gaseam niciun motiv, m-am decis sa las scorpia sa doarma pana in alta zi. Biscuiti japonezi, suc de portocale si geanta de fitness. Am iesit pe usa cu gandul la clipa cand o voi deschide din exterior.

Ziua la job era deja uitata cand banda a inceput sa-mi alunece de sub picioare. 1 minut de incalzire lejera si apoi planificasem 3 minute de alergat. Inima nu ma tine mai mult, ultima data nici alea 3 minute nu le reusisem, dar imi pusesem in minte sa nu ma dau batuta de data asa. In timp ce primele secunde erau deja scurse de displayul necrutator de verde al aparatului, deja probleme incepeau sa mi se adune in minte. Intrebari care nu stiam ca le am in mine, si raspunsuri surprinzatoare.

De ce vrei sa alergi 3 minute? Cum de ce? Ce fel de intrebare e asta? Hai, ai de gand sa numeri urmatoarele 160 de secunde sau preferi sa te concentrezi pe altceva? Sa numar secundele… nu, vreau doar sa alerg, nu imi pasa de ce, vreau doar sa simt viata pulsand in mine, sa imi simt obrajii inrositi, picaturi de apa scurgandu-mi-se pe tample, contactul dur cu suprafata benzii. Sa simt. 3 minute trecusera deja, intram in al 4-lea. dar nu voiam sa ma opresc, nu voiam si nu simteam nevoia. Pulsul 170, viteza 6 km/h. Bravo patratel! Dar alergam. Imi alergam gandurile pe o suprafata de un oranj bland, alergam secundele printre bete verzi aflate intr-o miscare continua. Miscare. Eu eram in miscare, toata fiinta mea tindea catre orizont. Dar ochii imi erau atrasi de timp, nu eram pierduta complet. 5 minute trecute. Respiratia sacadata. Ia o pauza. Nu! Ia o pauza, nu vrei sa lesini aici. Ok… pauza de plimbare.

Intre timp aparuse cineva pe banda vecina. Imi dadeam seama ca se uita la contorul meu si stiu ca m-am intrebat de ce ne simtim in competite? Si eu voiam sa ma uit la contoreul ei, dar m-am abtinut cand am realizat ca doar curiozitatea ma impingea. Eu nu eram la nivelul ei, ea alerga ca gandul. Eu nu eram in intrecere cu ea. Eram in intrecere cu mine insami, imi doream sa ating 5 minute din nou si fiecare minut scurs ma ducea mai aproape de scopul meu. La sfarsitul celor 15 minute de alergat am realizat ceva caruia memoria mea nu ii face replay. Ma simteam bine cu mine, in mine. Eram un patratel inca dar m-am felicitat si m-am bucurat pentru cele 5 minute reusite. Azi am fost fericita.

Leave a comment

Filed under Povești 1 la 1, Secrete

Veritabil vs. autentic vs. sincer

“Entschuldigung, haben Sie ´ne Zigarette?”

A plouat ieri. Cerul s-a intunecat pe la 3 jumate, aproape ca era noapte. M-am simtit mai aproape de Tokio, de el. Intotdeauna cand ploua cad intr-o melancolie adanca. Atunci e momentul cand ma gandesc cel mai sincer la ce am mai facut in ultimul timp si ce am de gand sa fac in continuare. Daca as avea apa sau aburi, as lasa cerul sa ploua necontenit pentru a-mi trimite gandurile in taramul abstractului. Daca creativitatea si melancolia sunt abstractizate, rezulta cuvinte. Daca aceste cuvinte sunt asezate in ordinea potrivita, rezulta o opinie, un paragraf semnificativ, un dialog veritabil. Intreabare si raspuns, intrebare si raspuns. Se presupune ca intrebarile sunt oneste si raspunsurile exprima intr-o oarecare masura dorinta ingenua de a sapa mai adanc in piatra constiintei, de a provoca starea de veghe. Indoiala apare doar atunci cand iti pui problema daca acele cuvinte exprima adevarul sau nu. Adevarul cui si pentru cine?

Intrebarea m-a trezit din contemplatie. Tocmai ma intorceam de la cursul de fitness. Am considerat acum o luna ca statul nu face bine si imediat sunt 20 de grade afara si e de iesit in cat mai putine haine, si in consecinta m-am decis sa imi fac abonament la o sala. Azi am lucrat la abdomen si la picioare, dar sunt o lasa. Daca simt ca fizicul imi zice bye-bye chiar trebuie sa-i dau o pauza. Desi antrenoarea era buna, continua sa dea indicatii, sa spuna sa nu renuntam. Inca 5 repetii! Inca 2! Da, degeaba, eu renuntasem deja de la numarul 6. Era antrenoarea sincera in ceea ce spunea? Sentimentul de a-ti pasa este sincer atunci cand este exprimat, dar nu si in cursul de fitness. Bineinteles, e corect sa numeri de la 4 la 1 in succesiunea 4,3,2,1. De netagaduit. Dar ma indoiesc ca banii pe care ii platesc in fiecare saptamana o provoaca sa fie sincera cand preda cursul. A fost totusi o scorpie autentica atunci cand nu m-a lasat sa-mi fac siesta in timp ce colegele de curs numarau ultimele abdomene din serie.

“Nein, gerade hab´ ich keine, sorry”. Sa fi continuat sa-i povestesc tipului cu palarie gri ca nu fumez cand fac sport si actionez impotriva mea prin a-mi lasa tigarile acasa ar fi fost probabil nepoliticos. Trucul de a-mi lasa intentionat tigarile acasa nu ma face o nefumatoare sincera, dar spune despre mine ca prefer sa lupt impotriva mea intr-un mod deschis si veritabil, sa rad de mine in oglinda. Asa cum rad de mine in oglinda de fiecare data cand trece o jumatate de ora si incep sa-mi pun la indoiala cuvintele. Adevarul din spatele lor. Adevarul se afla intr-un univers paralel, el exista, dar momentan reteaua de neuroni incearca sa apeleze un abonat care nu poate fi contactat. Incercati mai tarziu.

“Na ja, danke”. Cum sa nu, cu placere. Cred ca i-am salvat doua minute din viata in modul cel mai veritabil.

Leave a comment

Filed under Concepte, Gânduri, Povești 1 la 1

Primavara

Te rog, te rog, te rog teroggggggg, teroooooog!! Cuvintele astea mi se invart in creier de o saptamana. Sa fie doua deja? Ei sa fii tu! Nici sa stai drepti in fata mea nu mai ai curajul. Bravo! Bun inceput de primavara. O nota optimista, asa cum ne place tututor.

Te rog ia-ti ideile in mana si pune-le pe hartie. Ecran adica. Te rog nu te mai ascunde in spatele imaginarei lipse de timp si inveteaza o jumatate de ora unde sa stai sa bati tastatura. Te rog nu mai fi lenesa si cauta in tine cuvintele care stii ca zbiara sa vada lumina monitorului. Te rog baga-ti picioarele in ce ar putea spune unii si ai 2 grame de incredere in tine ca nici nu ai nevoie de mai mult. Atate indoiala si rugaminti, atatea minute insirate, numarate si in cele din urma aruncate, atata constiinta de sine pierduta in minutele care despart visul de veghe. S-au dus, na, stai si regreta daca mai mult nu te duce capul. Sau urmeaza-mi sfatul. Priveste inainte,priveste in urma, fii constient de momentele care creeaza o zi, invata sa extragi valoarea din fiecare ora sau, daca inca e o provocare prea mare pentru tine, din fiecare manunchi de 24 de ore.

Deja suna a post de personal development femeie! Ah, nu, stai chill, mai este mult si bine pana atunci, desi daca tot vorbim despre asta as putea sa-ti dau 2 sau 3 linkuri utile. In fine. Ce spuneam?Prea mult blabla, oricum pe nimeni nu intereseaza. Ca sa facem povestea lunga scurta, ceea ce vreau sa spun e ca daca ai de gand sa faci ceva, nu mai cauta scuze. E atat de simplu. Toate lucrurile sunt acolo, asteapta mana ta intinsa. Hei, uite si cainii cu covrigi in coada! Nu e asa de simplu, am exagerat. Stii ce vrei, recunoaste odata. Simte-te bine in legatura cu stralucitoarea-ti personalitate si, daca imi permiti inca o remarca, talent poti sa ai daca il lasi sa putrezeasca in strafundurile somnului constiintei.

E primavara, destul a fost somnul, suficiente au fost scuzele. Trezeste-te si miroase panselutele, draga. Rosii, galbene, mov. Doar cateva picaturi de apa statuta pe zi si poti avea luni de culoare. Daca pleci de acasa la schi, nu uita de dozatorul de apa. Daca uiti… din nou…. s-a terminat. Cate sanse crezi ca au panselutele?

3 Comments

Filed under Povești 1 la 1