Cu ochii în oglindă

Săptămâna trecută tema săptămânii la Dilema Veche a fost România văzută de alții. Interesant cum a coincis feature-ul ăsta cu vizita mea în România dupa mai bine de jumate de an, dar eu nu cred în coincidențe. Cred doar în capacitatea mea de a ține ochii deschiși la lumea care se întâmplă în jurul meu. Continue reading

Advertisements

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Zile de toamnă

Kate Morton nu e scriitoare. Kate Morton e vrăjitoare. Știe să învârtă cuvintele, să le macine, să le sfarme și să le lipească înapoi în paragrafe în feluri total neașteptate. În afară de ”Grădina uitată” am mai citit de ea și ”Casa de la Riverton”, dar pe asta în format audiobook. Formatul în care citesc o carte are cu siguranță mult de-a face cu impresia finală. Izbitoare la autoare sunt descrierile. Pur și simplu te întrebi ”OK, și în câte moduri se poate descrie ploaia?”. Și aici vine ea și răspunde: nenumărate. Ploaie măruntă și caldă de vara, ploaie sălbatică precum țărmurile din Cornwall, ploaie infinită precum pustiul negru al singurătății. Și pentru că Anglia nu duce lipsă de ploaie, ceață, pământ reavăn și fertil și case vechi, uitate de lume, nu i-a fost greu autoarei să-și contruiască romanele pe baza acestor elemente, precum și pe emoțiile care izbucnesc din ele.

”Grădina uitată„ e un volum încarcat de simbolistica basmelor, e un basm în sine transpus în Anglia brutală a secolului XX. Are toate ingredientele necesare: prințesa cea frumoasă și nevinovată, mama cea bună, împărăteasa cea fără de inimă, prințul cel chipeș. Singurul neajuns e că viața s-a pus în cale și toate elementele s-au răsfirat pe parcusul a 3 fire de destin, toate împletite în jurul unui mister de familie. Chiar dacă 3 personaje sunt aduse în față ca fiind principale, romanul spune povestea Elizei Makepeace, totul de la familia în care s-a născut, până la cum și-a găsit sfârșitul. Dar povestea nu e spusă în mod liniar și la un mod rece și distant. Autoarea se folosește de celelalte 2 fire pentru a da credibilitate acestui basm contemporan. Și tocmai din cauza asta te trezești dorindu-te în pielea ei, a Elizei, sau chiar căutând-o pe Google pentru a afla mai multe despre istoria acestei frânturi de imaginație. Uiți ce mai înseamnă realitatea, devii și tu parte vie a poveștii.

Al doilea fir al destinului, Nell Andrews, e doar continuarea firească a primului, țesut pentru a crea motivația romanului. Ea este cea care caută să afle povestea Elizei tocmai pentru că știe sau simte într-un fel că este și ea un fragment din puzzle. Motivația Cassandrei, însă pălește prin comparație. Destinul ei este doar un arac, un element adăugat artificial pentru a susține imaginea întregului. Din punct de vedere al firului narativ, Nell ar fi fost de-ajuns. Dar autoarea pare a fi magic legată de ideea de simetrie și de perfecțiune. Căci nu se poate basm care să nu fie construit pe cifra 3. Cassandra își găsește totuși locul perfect în poveste prin întregirea simbolică a legăturii între cele 3 femei. Se află ascuns printre paginile romanului un basm (căci Eliza e scriitoare de basme) care, într-un mod simplu și intuitiv, spune tocmai poveste Cassandrei. O transformă pe Cassandra în prințesa cea frumoasă și curajoasă și transformă volumul din ficțiune în poveste moralizatoare de viață.

ipp

”Grădina uitată” e o carte atmosferică, perfectă pentru zilele reci și ploiase de toamnă. Descrierile de un detaliu ireal și alura de basm scuză platitudinea personajelor. Am citit-o pe îndelete, ca și cum aș fi savurat o brioșă cu mere și scorțișoară. Și a trezit în mine amintiri ale unor volume citite cu ani în urmă, precum Mizerabilii lui Victor Hugo sau Grădina secretă a lui Frances Hodgson Burnett, ambele cărți dragi din timpuri care acum doar îmi mai zâmbesc din spate.

Leave a comment

Filed under Cărți, Forme de artă

Me and my… Hakone

It was a wet and heavy Saturday afternoon as the train finally pulled in the Hakoneyumoto station. Leaving Tokyo and travelling only 100 km to reach the main spa resort in the Hakone area proved to be not so straight forward, especially when it’s 30 degrees outside, and a light drizzle soaking the already humid air. But all the weight of the morning and of the hours spent on the trains melted in the sight of the Hayakawa river. It was when I felt for the first time that I was finally beginning to see the wild face of Japan, to see not the fashion and the skyscrapers, but the mountains, the old trees and the rural landscape. And what other better way to plunge in the rural life than checking in at a ryokan.

 

Being lodged in a ryokan is a life experience in itself. In the small traditional Japanese-stylized apartment the stillness of days would come to a close, and the peace of being connected to the depths of nature would be astounding, dizzying, intoxicating and, in the end, so purifying. Living for two days only with raw fish, rice and organic green tea can change not only your body, but your thoughts and even your silence, if you allow it so far. I think I didn’t know how to allow it, I was still too tied to my European heritage, too thirsty for Coke.

And thirsty I would remain, when the end of each day would bring with it the hours of submersion into large outdoors pools of, who knows, 35-40 degrees hot water. The onsen. That which they hold so untamed, yet so simple, that you, as a Coke drinker, feel that is so foreign, so far from what you might know. The bathing itself is a ritual of body purification, starting with the first moment you step into the dressing room. Taking off your clothes, down to the scratch, and sitting on the small chair which would aid to the process of washing the body. And only then, when you’re perfectly clean, are you allowed to step into the hot water. And you close your lids, already soaked with the soft steam, arising from everywhere around you.

ipp

That Sunday was hard, yet rewarding. No better way to start the day than with a Japanese breakfast: rice, miso soup, who knows what sorts of fish, green tea. The classical way of exploring the Hakone area begins back to the outset: by taking the train from the Hakoneyumoto station. The train takes you on a steep slope to Gora, at 550m altitude, where the classical tourist would change to the cable car to the Sounzan Mountain. And this is we’re getting started. The Sounzan ropeway would take you to the sulphuric depths of Owakudani. There it is where hell itself emerges to the surface, you can smell it: black eggs boiled in the putrid water, yellow earth, green strands of leftover rain and the hot springs. It is once in a lifetime experience, you never want to get back there, your thoughts are already at the lake Ashi. It offers the iconic view of Japan: the red torii, against the humid forest, and at the foot of which, the lake itself.

 

The steam of the onsen couldn’t have clouded my memories, I still have them. Even after a month I can see the perfect round moon, over the rivers and the valley, now on the other side of the world for me. I still know that after the Hakone torii, the shrine and the path through the forest hide, a path where trees older than my own life bend over so many travelers crossing paths. I still know that there, on the other side of the world, there is a mountain called Komagatake where there is a temple always embraced by fog and rain. The weather is so humid there, the air always burdened by drizzle. It’s where the earth and the skies are only sleeping, together in a warm embrace.

 

Leave a comment

Filed under Amintiri, Japonia, Me and my... :Travel, Pe drum

Am fost Acolo!

A spune că evenimentul de la Frankfurt e cel mai mare târg de carte din lume e ca și cum ai spune că Everest e cel mai înalt punct de pe Pământ. Ambele afirmații sunt în sine corecte, dar intrinsec le lipsește atitudinea, verva, istoria care le-a format. Episodul anual de la Frankfurt e într-atât un târg de carte precum Everestul e un punct. Adevărul e că ambele sunt fenomene.

Primul lucru care te lovește când ajungi în parcarea din mijlocul celor 10 hale e liniștea. Tăcerea. Simți că ceva nu ar fi în regulă, că lipsesc tobele și zgomotele care să anunțe că înca doar câțiva pași și ai intrat în lumea fanteziei transformate în realitate. Și tăcerea continuă, acalmia aproape asurzitoare pe măsură ce biletul ți-e scanat și ai părăsit tărâmul ploios al imediatului.

Am numărat halele de la coadă la cap și planificarea pe care o făcusem cu grijă acasă începea deja să se evapore. 8, edituri din țările vorbitoare de limba engleză. 6, târgul de anticariat. 5, editurile internaționale. 4, state of the art and media și editurile germane. 3, convenția de benzi desenate, de comics și alte edituri germane, care nu au mai avul loc în 4. 1, oaspetele de onoare, Brazilia. Și fiecare hală organizată pe 2-3 etaje. La care se adaugă Agora, piața centrală unde evenimentele zilei se întâmpla din 15 în 15 minute, unde e parada costumelor, a fanilor de comics și a presei, unde inima târgului bate și pompează viața, cartea și prietenii ei în halele culturale, membrele pulsânde de culoare și forfot. Ultimii aburi ai planificării s-au evaporat undeva în prima oră, în hala 8.

Tot acolo am pierdut și noțiunea timpului. Edituri hipercunoscute precum Bloomsbury, Cambridge University Press, Penguin sau Macmillan au dominat scena halei 8, precum era și de așteptat. Standurile mari, aerisite și dotate cu băncuțe și măsuțe pentru citit și răsfoit au răpit fără îndoială inima publicului privat. E ușor să fii impresionat de cărți care încă nici nu sunt oficial lansate sau care au fost nominalizate pentru Man Booker 2013, de coperțile negre sau colorate, de varietatea de informații și cataloage publicitare pe care responsabilii de la edituri ți-o pot oferi daca le adresezi câte o întrebare pertinentă. Și când realizezi cum au trecut 3 ore ai nevoie să te odihnești, să calmezi furtuna și listele de cărți din creierul tău.

Târgul de anticariat din hala 6 ar fi prezentat mai mult interes pentru mine poate dacă aș fi fost colecționară. Ediții din secolul 19 ale lui Robinson Crusoe, Dickens, ale operelor lui Shakespeare, legate în piele și cusute de mână. Volume vechi de sute de ani ale Bibliei și Coranului. Toate ascunse după pereți de sticlă. Altele, mai recente și mai mundane, la dispoziția păgânilor care pot doar să-și clăteasca ochii acolo. Editurile internaționale au atras fiecare propriile naționalități. Standul românesc a fost și el bine reprezentat, de 24 de edituri. Nimic în comparație cu SUA și cele 600 de edituri ale ei, dar important e că am fost și noi acolo. Și nici de mușterii nu am dus lipsă.

ipp

Convenția iubitorilor de comics, manga și anime a fost de departe punctul forte al evenimentului. Nu era loc să respiri printre standurile profesioniste din hala 3 și asta nu doar din cauza reporterilor, a camerelor de filmat sau a pleiadei de reviste colorate care împânzeau locul. Eroinele din Sailor Moon, luptătorii din Dragonball, soldații din Attack on Titan, vânătorii din Ghostbusters, vampiri și vârcolaci se plimbau prin jur, bucuroși să stea la poze și chiar să le repete dacă nu ieșeau bine din prima.

ipp

Eveniment unde cartea ocupă locul central, târgul de la Frankfurt e cu siguranță o experiență unde totul se învârte în jurul cuvântului scris și a tututor formelor pe care poate să le mai ia. Filmat, desenat, colorat, vorbit, digital sau ascultat. Am fost și eu acolo, am fost și eu să spun un cuvânt printre milioane… weil mein Wort nur ich sagen kann.

Leave a comment

Filed under Cărți

Review on reality

Imagine yourself cozily rolled in your favourite orange blankie reading fairy tales. Just for kicks, just to go back to those old times, when you would read them not because you didn’t question whether they were real, but because they were automatically real. When reality itself would slip between your fingers like melted silver and turn into blue mountains hiding forbidden places and sparkling rainbows at the foot of which a treasure, just waiting there. When everything out there, at that blurry line of the horizon seemed within the reach of your trembling hand. Your steady breath across the pages would make them real.

The comforting reality, where the bad guys would receive their punishment and the good guys and beautiful maidens would get married and live happily ever after. Then imagine a thunder cracking the clear sky, bringing rain and mud in this little perfect world. Imagine it being torn by crooked trees, by poisonous flowers, growing wildly across the paths where once the sun used to rise to no end. Now you are in the world of the Crooked Man and of John Connolly’s Book of Lost Things.

IMG_0195

 

These tainted fairy tales lie in a frame, like the letters framed by tree branches which have grown thorny and wild. David, the main character, is just the means, the train which the reader uses to land into the world which is no longer known to him. While walking along David, you meet characters which might remotely remind you of those times when reality was not questioned. A physically and psychologically deformed Snow White. A Hansel which leads himself into perdition because he is not capable of learning and adapting. A group of army surgeons which find their end and the hand of an almost mythical figure, like fallen from an unrated horror movie. Sometimes the stories are too harsh, too bloody, lacking any humanity or trace of mercy. They send a cold shiver up your spine, find you hoping that David will be able to guide through this forest of deadly characters. Alive.

These twisted pages are their own metaphors for reality, too. Their own metaphors for growing up.

 

Leave a comment

Filed under Cărți, English

Me and my… Tokyo

”Din vacanța asta trebuie să mă întorc întrucâtva schimbată, cu idei noi. Altfel.”

Mai aveam o săptămână de stat pe continentul asiatic când cuvintele astea îmi străfulgerau zilele și serile. O experiență ca asta nu avea cum să nu mă atingă, cum să nu mă schimbe într-un fel sau mai multe. Oi fi mai rezervată, mai indulgentă, mai feminină poate? M-am transformat într-un mic cameleon, aterizat în peisajul japonez pentru o scurtă perioadă din viață? Și, precum cameleonul, oi fi adoptat, inconștient poate, tare și trăsături adânci din acel stil de viață, atât de primordiale încât m-au crestat ca vântul si valurile stâncile oceanului? Nu am de ales decât să cred că da.

Orașul în sine îmi pare incredibil încă. Dacă n-aș avea relicvele fotografice și amintirile care se transformă și ard în fum cu fiecare zi care trece, probabil că nu aș crede și nu aș ști că chiar am călcat pe pământul nesigur al capitalei. Orașul e amețitor. Multifațetat, colorat, impasibil și imposibil, zâmbitor și indulgent, complex dar tulburător de simplu. Electric.

Orașul e liniștit când pășești pe nisip, coborând din vaporașul care te-a adus pe insulă. Odaiba farmecă prin tăcerea și solitudinea plajei. Vezi oameni pe terase la ceai, la plimbare pe coastă la soare sau la umbra palmierilor, câțiva pași mai încolo. Câțiva curajoși chiar se cufundă în apele de un albastru care te cheamă, te absoarbe, te otrăvește la limita imposibilului, când simți că însuși sufletul în tine ar putea ceda. Și in momentul ăla te rupți și te îndrepți către mall, către zgomotul care să înece tăcerea și solitudinea.

ipp

 

Orașul e viu, vopsit în mii de culori și nuanțe fără nume. Gălăgios și supradezvoltat în cartierele de shopping, care fiecare oferă marfă din colțuri opuse ale pieței. Orașul electric Akihabara te lovește direct în tâmple când ieși de pe porțile metroului. Agitația și tumultul nu cunosc limite, măsura nu își are definiție când granițele cartierului sunt fan-shopurile de anime și manga și străzile gem de toate electronicele posibile și imposibile: telefoane, electrocasnice, baterii, televizoare, console de jocuri. Totul și orice se amestecă în cacofonia zâmbitoare de culori. De pe cealaltă parte a baricadei te cheamă Ginza, cartierul shoppingului de lux și al zgârie-norilor. Haute couture, bijuterii și ceasuri, mobilă, design, toate promovate de nume mari în fashionul internațional. Strălucirea îți ia ochii, te îneacă, dar simți că orele pot trece neobservate, sunt atâtea de descoperit.

 

Orașul e trendy și tânăr. În Harajuku și Shinjuku nu simți că acum 400 de ani pe străzi călcau pescarii dintr-un sat pe malul a ceea ce acum e Tokyo Bay. Pentru a simți atmosfera trecutului, piața de pește Tsukiji e răspunsul. Acolo sunt minusculele baruri de sushi care servesc peștele pescuit abia cu câteva ore înainte de răsăritul aceleiași zile. În micul bar fără nume în memoria mea mai simt încă textura celui mai bun sushi pe care probabil o să-l gust vreodată. Dar în Harajuku nu, acolo trendul face jocul. Și mai ales în mod ironic, trendul vintage. În orele petrecute acolo am încetat să mai cred că șosetele purtate cu sandate sau pantofi arată ridicol. Roz prăfuit, gri-albăstrui, bej, vișiniu, toate nuanțele de maro, lila. Culorile care transformă moda de origine franțuzească în pecetea vintageului japonez. Nimic nu e ridicol, prea mult sau exagerat acolo. Totul arată natural, iar capriciile modei își fac de cap.

 

Tokyo e imaginea vie a tradiției îmbrățișate de tehnologie. Cel mai înalt turn de televiziune, Tokyo Skytree, se apleacă peste temple și altare vechi de sute de ani. Gradinile imperiale sunt înconjurate de zgârie-norii din Ginza. Frenetismul și contradicțiile se contopesc perfect  cu tăcerea și contemplația. Electric. Oare aici se ascunde spiritul japonez?

Leave a comment

Filed under Japonia, Me and my... :Travel